ICCJ. Decizia nr. 3292/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3292/2012
Dosar nr. 42397/3/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 42397/3/2009, reclamanta V.P.A.M.S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă, în perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin măsura dispusă, în cuantum de 100.000 euro, echivalent în lei la data plăţii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1592 din 22 octombrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta V.P.A.M.S.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 şi a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 2.000 euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial al B.N.R.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la data de 11 septembrie 1952, când reclamanta împlinise vârsta de 20 de ani, fiind încă elevă în ultimul an la liceul francez, a fost ridicată de pe stradă de către organele de miliţie şi încarcerată fără nici o explicaţie, pentru deconspirare.
Perioada de încarcerare a durat 4 luni, fără ca reclamantei să i se comunice vreo acuzaţie, fără alte haine decât cele cu care era îmbrăcată, fără acces la săpun sau alte lucruri de igienă personală. În tot acest timp, familia reclamantei nu a ştiut nimic despre ea, fiind considerată dispărută.
Reclamanta a fost eliberată la data de 31 octombrie 1953, după mai bine de un an, fără a fi judecată, fără a se putea apăra, motivul reţinerii aflându-l abia după introducerea prezentei acţiuni.
După eliberare, reclamanta a reuşit să se angajeze doar cu salariul minim la registratura Uzinei de Pompe Bucureşti, nu a mai fost admisă la nici un liceu şi nu a putut termina studiile, abia în anul 1958 reclamanta reuşind să obţină un atestat de traducător.
Prin Decizia nr. 1725bis din 16 martie 1999 emisă de Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti, reclamantei i s-au acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege 118/1990, perioada de internare fiind considerată vechime în muncă şi beneficiind de o indemnizaţie de 228 lei.
În ceea ce priveşte solicitarea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luate împotriva reclamantei, tribunalul a reţinut că întrucât procesul verbal MAI nr. x/1952 nu este enumerat de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnare cu caracter politic, urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de reclamantă a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Din adresa din 12 octombrie 1998 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost arestată la data de 11 septembrie 1952, pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului comunist şi prin procesul - verbal MAI nr. x/1952 a fost internată într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni, fără a fi judecată de vreo instanţă şi fără a se arăta măcar temeiul legal, în vigoare cel puţin la acel moment, în baza căruia s-a dispus această măsură.
Din nota dată la 4 martie 1949 aflată în dosarul C.N.S.A.S., rezultă că reclamanta, într-o scrisoare adresată unei alte persoane domiciliată în Paris, îi comunica acesteia că deşi reuşise la examenul de la Conservator, totuşi nu a fost primită pe motivul că era fiica unui burghez, exprimându-şi speranţa că în curând vor veni timpuri mai bune.
Din fişa personală a reclamantei, aflată tot în dosarul C.N.S.A.S. întocmită la data de 16 august 1953, tribunalul a reţinut că aceasta era considerată ca având o origine socială mic burgheză, că a fost internată pe perioada 11 septembrie 1952 şi până la întocmirea acestei fişe, pentru deconspirare.
Din cele prezentate, tribunalul a apreciat că reiese în mod clar caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă, motivul fiind originea reclamantei şi faptul că prin corespondenţa purtată cu diverse persoane se considera de către regimul politic de la acea dată, că aceasta avea manifestări duşmănoase la adresa regimului.
Tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracţională reală exprimată în forma săvârşirii manifestărilor duşmănoase la adresa regimului comunist sau a deconspirării, ci pentru a suprima libertatea de exprimare, fiind evidente motivele politice avute în vedere.
Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luate împotriva reclamantei, conform procesului verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953, a fost admis. Pe cale de consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul a apreciat că reclamanta are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin această măsură.
Cât priveşte criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere faptul că prin măsura luată împotriva reclamantei, constatată ca având caracter politic, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic cauzate de pierderea confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare - reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Internarea într-o colonie de muncă a avut ca urmare provocarea unui prejudiciu material şi moral complex, pornind de la suferinţele psihice şi psihice la care reclamanta a fost expusă, şi continuând cu prejudiciul psihic, profesional şi de imagine încercat şi după eliberare.
La stabilirea despăgubirii, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ţinând cont de faptul că reclamanta beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie de 228 lei lunar, începând cu data de 1 aprilie 1999 şi până în prezent, împreună cu celelalte drepturi prevăzute de acest act normativ, în calitate de persoană persecutată politic, perioada de internare constituind vechime în muncă.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, împotriva valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă, în parte, pentru suma de 2.000 euro, echivalent în lei la data plăţii.
Prin decizia civilă nr. 362/ A din 1 aprilie 3011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V.P.A.M.S.D.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei V.P.A.M.S.D. suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri morale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în dosarul de faţă, formulată la data de 27 octombrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data promovării acţiunii - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziţii legale modificatoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
Instanţa de apel a mai reţinut că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează (.) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 5 alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la …”; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Din analiza acestor dispoziţii legale instanţa a reţinut că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.”
S-a avut în vedere că, aplicând la speţă aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, prin care a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal MAI nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 şi i-a acordat reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă faţă de aceasta.
De asemenea, Curtea a avut în vedere şi faptul că, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, prima instanţă, a constatat caracterul politic al acestei măsuri administrative, soluţia pronunţată de prima instanţă de fond cu privire la acest capăt de cerere nefiind criticată prin apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici de Ministerul Public, reprezentantul acestuia, dimpotrivă, solicitând menţinerea soluţiei dată primului capăt de cerere privind constatarea caracterului politic, ca fiind temeinică şi legală.
În primul motiv de apel formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a susţinut nelegalitatea hotărârii de fond faţă de neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarată prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti solicitând să se constate că acţiunea a rămas fără temei legal.
Astfel, instanţa de apel analizând consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil a concluzionat reţinând că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele.
În consecinţă , instanţa de apel a reţinut că respingerea acţiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Cu privire la motivul de apel susţinut de către reclamantă şi de către pârât prin care se critică cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, reclamantă solicitând majorarea cuantumului daunelor morale iar pârâtul susţinând că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, instanţa de apel a reţinut că numai critica întemeiată de reclamantă este întemeiată.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de apel a reţinut ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral şi a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin dispunerea împotriva sa a măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă conform procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., în complet de divergenţă şi în majoritate, instanţa de apel a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri morale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei (privind admiterea în parte a acţiunii şi constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953).
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs reclamanta V.P.A.M.S.D., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta V.P.A.M.S.D. a arătat următoarele:
Prin decizia civilă recurată, în mod corect, instanţa de apel a constatat faptul că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii.
Printr-o justificare complexă şi bine întemeiată, instanţa de apel stabileşte faptul că respingerea acţiunii formulate ca rămasă tară temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul procesului, vine în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, cu principiul nediscriminării şi creează o discriminare în raport cu dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea hotărârea instanţei de apel este netemeinica şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauza.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti a arătat următoarele:
1. Hotărârea pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila, este, nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, susţine pârâtul, nu poate fi reţinuta motivarea instanţei de apel în sensul că după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva, în mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.
2. În mod greşit instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta se află în situaţia de a fi declanşat litigiul anterior intervenirii deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a afecta, in principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, de către instanţa naţionala.
3. Instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, neţinând seama de caracterul devolutiv al apelului şi de faptul că dispoziţiile din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate neconstituţionale nu mai puteau justifica menţinerea sentinţei apelate şi, cu atât mai puţin, majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.
Totodată pârâtul a susţinut şi faptul ca nu se poate reţine existenta unei „speranţe legitime” a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin 1 lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat următoarele:
Hotărârea recurată este dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Instanţa de control judiciar a apreciat, în mod greşit, că incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 ar contraveni regulilor privind aplicarea legii civile în timp, considerând că în cauză se aplică legea în vigoare din momentul declanşării litigiului.
Însă, chiar dacă prezentul litigiu a fost declanşat anterior intervenirii deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, instanţa de apel era obligată să ţină cont de motivul de ordine publică existent la momentul soluţionării căii de atac cu care era investită şi să constate că temeiul juridic invocat de reclamantă pentru acordarea de despăgubiri morale nu mai există, impunându-se respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Instanţa de apel nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege poate fi invocată în orice fază a procesului daca are legătură cu soluţionarea cauzei.
Hotărârea recurată nu a avut în vedere caracterul erga omnes al deciziei adoptate de Curtea Constituţională.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale.
Astfel se susţine că, în mod greşit instanţa de control judiciar a majorat cuantumul despăgubirilor de la 2.000 la 10.000 euro, încălcând dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr. 1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice în perioada regimului comunist.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru considerentele care vor fi prezentate.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de recurentul Ministerul Public, pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public , întrucât sunt subsidiare incidenţei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale .
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerului Public, analiza criticilor formulate de aceasta privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va respinge, ca nefondat recursul reclamantei V.P.A.M.S.D. şi va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii formulate de către reclamantă având ca obiect acordarea daunelor morale.
Totodată, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.P.A.M.S.D. împotriva deciziei nr. 362/ A din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1592 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că respinge cererea formulată de către reclamantă având ca obiect acordarea daunelor morale.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3161/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3452/2012. Civil → |
|---|
