ICCJ. Decizia nr. 3181/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2007 reclamanta G.A.I.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru desființarea Deciziei nr. 9011 din 5 noiembrie 2007 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la atribuirea, în natură, către reclamantă a imobilului teren situat în București, str. C., sector 2.
Prin Sentința civilă nr. 823 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația reținând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 230 din 25 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.
Prin Sentința civilă nr. 1431 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte contestația reclamantei;
A fost anulată Dispoziția nr. 9011 din 5 noiembrie 2007 emisă de Municipiul București și a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilele solicitate prin notificarea din 8 mai 2001, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 302/2009 pentru cota de 1 din acțiunile deținute de N.G. la SC I.C. SAR, la data preluării prin Legea nr. 119/1948 a imobilelor solicitate prin notificare;
A fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că autorul reclamantei nu a fost proprietarul imobilului a cărui restituire se cere în prezentul proces, ci a fost acționarul societății comerciale în al cărui patrimoniu se afla imobilul, astfel că, reclamanta nu poate obține restituirea bunului în natură, ci numai despăgubiri constând în valoarea acțiunilor autorului ei.
Prin Decizia civilă nr. 425 A din 20 aprilie 2011 apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat.
A fost admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul să trimită notificarea reclamantei și întreaga documentație a Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor Statului, restul dispozițiilor sentinței fiind menținute.
Instanța de apel a reținut următoarele:
Prima instanță de apel a constatat calitatea reclamantei de moștenitor al autoarei sale O.G., care, la rândul ei, a avut calitatea de moștenitor a defunctului N.G. De aceea, critica privind stabilirea unor alte aspecte de drept - cu autoritate de lucru judecat - de către prima instanță și de instanța de apel, trebuie respinsă.
Reclamanta nu are dreptul la restituirea în natură sau echivalent a vreunui bun din patrimoniul societății SC I.C. SAR, deoarece autorul ei nu a avut niciun titlu de proprietate asupra acelor bunuri. Calitatea de acționar a autorului reclamantei nu a conferit autorului ei calitatea de proprietar asupra bunurilor imobile ale societății comerciale, ci calitatea de proprietar asupra unor bunuri mobile incorporale, care sunt acțiunile societății comerciale. Acest aspect a fost reținut corect de către instanța de fond, care a respins cererea reclamantei de restituire în natură a imobilelor, cu precizarea că, reclamanta nu are nici dreptul la restituirea bunurilor în echivalent, ci numai la restituirea valorii acțiunilor.
Instanța de fond a explicat, pe larg, motivele pentru care a stabilit dreptul autorului reclamantei asupra unei cote de 45% din acțiunile societății comerciale și a analizat, în mod legal actul la care se referă și apelanta, în faza apelului. De aceea, instanța de apel nu a mai analizat și acest aspect, având în vedere atât motivarea instanței de fond, cât și împrejurarea că argumentele prezentate de prima instanță nu au fost criticate, apelanta reluând aceleași aspecte analizate deja de prima instanță.
Dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece reclamantei i s-a transmis prin moștenire numai 1 din acțiunile defunctului N.G., prin intermediul autoarei ei, de asemenea decedate, O.G.
Cealaltă cotă de 1 din acțiunile societății, fiind moștenită de către fratele defunctului, asupra moștenirii căruia, nici reclamanta și nici autoarea ei nu au nicio vocație, (sau cel puțin acest aspect nu a fost dovedit) nu poate reveni reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece, textul de lege menționat are în vedere cotele unor moștenitori legali sau testamentari pe care reclamanta însăși le-ar fi putut moșteni - la care ar fi avut vocație - în cazul în care acei moștenitori ar fi renunțat la moștenire, renunțarea implicită (prin nedepunerea notificării) fiind justificarea existenței art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Aceeași soluție este propusă și prin H.G.nr. 250/2007 prin care au fost aprobate Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că, reclamanta nu poate beneficia de cota de moștenire cuvenită fratelui autorului defunctei G.O., la rândul ei, autoarea reclamantei din prezentul proces.
în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, iar competența pentru propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent aparține instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale, potrivit art. 31 alin. (2) din legea menționată, adică Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor Statului, conform Legii nr. 302/2009, menționată și de instanța de fond.
Conform art. III din legea menționată, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, entitățile învestite cu soluționarea notificării (în speță Municipiul București) trebuie să predea către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului notificările și documentația primită de la persoanele îndreptățite și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 302/2009.
Municipiul București a invocat, în faza apelului, dispozițiile art. III din Legea nr. 302/2009 în sensul de a justifica lipsa competenței sale în soluționarea notificării.
Această critică este întemeiată, iar instanța de apel a dat eficiență întregului text de lege și a obligat pe Municipiul București să trimită notificarea și întreaga documentație depusă de reclamantă, către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului, care este entitatea competentă pentru soluționarea notificărilor privind valorificarea drepturilor de natura celui stabilit de instanța de fond în favoarea reclamantei, sentința atacată fiind modificată în parte, în sensul obligării pârâtului Municipiul București, să trimită notificare acestei entități.
împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.A.I.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit a fost interpretată și aplicată în cauză dispoziția art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și a celei cuprinsă în art. 31 din aceeași lege, cu încălcarea limitelor învestirii sale în conformitate cu prevederile acestui act normativ.
A susținut reclamanta că în mod greșit au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, text aplicabil raportului juridic litigios și în baza căruia trebuia să i se recunoască vocația la cota de 1 din acțiunile deținute de autorul său, N.G., la societatea naționalizată de stat.
Acțiunile deținute de autorul său la întreprinderea SC I.C. SAR nu au intrat în patrimoniul succesorilor săi prin efectul legii, ci prin exercitarea dreptului de opțiune succesorală, în măsura în care aceștia au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sunt greșite considerentele aceleiași instanțe, care în susținerea inaplicabilității dispoziției legale enunțate, a reținut că "cealaltă cotă de 1 din acțiunile societății, fiind moștenită de către fratele defunctului [..] nu poate reveni reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001".
Or, atâta timp cât succesiunea defunctului N.G., autorul comun, nu a fost deschisă potrivit normelor juridice de drept comun, ci printr-o ficțiune juridică (art. 3 teza finală din Legea nr. 10/2001), ce conferă cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii speciale, neformularea acestei cereri de către celălalt comoștenitor, P.G., împiedică accesul acestora la dispozițiile legii speciale și face pe deplin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, greșit înlăturate de instanțe.
Aplicarea acestor dispoziții legale în speța dedusă judecății, are drept consecință recunoașterea vocației reclamantei la totalitatea acțiunilor deținute de antecesorul său, iar nu doar în limita cotei de 1 din aceasta, cum greșit au reținut cele două instanțe (sens în care s-au și pronunțat instanțele în celelalte litigii purtate de reclamantă în temeiul aceleași legi speciale, pentru celelalte bunuri preluate de stat din patrimoniul acestuia).
întrucât antecesorul său a fost acționar majoritar la întreprinderea SC I.C., se justifică pretenția sa de restituire în natură, cu respectarea principiului instituit de Legea nr. 10/2001, a imobilului pretins în cauză.
Greșit a fost reținută în cauză incidența Legii nr. 302/2009 și astfel competența Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor Statului în soluționarea notificării sale, întrucât din analiza prevederilor art. 32,art. 21 alin. (4), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, competența soluționării notificării sale în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, aparține primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul. în temeiul acestor dispoziții legale și întrucât societatea preluată de stat nu a făcut obiectul unei privatizări realizate de către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului, în mod greșit s-a reținut competența acestei entități în soluționarea notificării sale.
Dat fiind probațiunea administrată care a relevat ca fiind posibilă restituirea în natură a unei suprafețe de 1.143,24 mp, a solicitat ca, ia soluționarea notificării sale, instanța să facă aplicarea principiului restituirii în natură cu privire la această suprafață.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 stabilește că "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire".
Iar potrivit pct. 4.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, "comoștenitorul care a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota comoștenitorului care nu a acceptat moștenirea în termenul legal (care nu a depus notificarea până la data de 14 februarie 2002 și care astfel a devenit străin prin neacceptare)".
Soluția prevăzută de art. 4 alin. (4) din lege este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ., potrivit căruia "partea renunțătorului profită coerezilor săi".
Or, în speță, reclamanta, fiică a defunctei O.G., moștenitor al defunctului N.G., din al cărui patrimoniu a fost preluată societatea la care deținea cota majoritară din acțiunile societății, este, necontestat, unica persoană care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială pentru bunul/acțiunile pretinse în cauză.
Calitatea de succesor al aceluiași defunct, antecesor comun, o are și numitul P.G., care însă, aspect de asemenea necontestat, nu a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și căruia instanța a reținut că i s-ar cuvenit cealaltă cotă de 1.
Calitatea de moștenitor și cotele cuvenite acestora stabilite prin certificatul de moștenitor nr. X/1962 emis în urma dezbaterii succesiunii defunctului N.G. nu a privit, cum greșit au reținut instanțele, și imobilul în litigiu, aflat deja în acel moment în patrimoniul statului prin naționalizare, redeschiderea acestei succesiuni fiind rezultatul unei ficțiuni juridice instituite de Legea nr. 10/2001, tocmai în considerarea scopului și finalității legii de reparație, care recunoaște notificării reglementate de legea specială valoare de acceptare (ca manifestare a dreptului de opțiune succesorală) a succesiunii proprietarului bunului/acțiunilor (bunuri mobile incorporale), preluate abuziv de stat.
în același scop, legiuitorul a procedat la transpunerea în această materie și a unei dispoziții specifice dreptului succesoral comun, dreptul de acrescământ, recunoscând în persoana notificatorilor (acceptanti ai succesiunii) dreptul de a culege și cota comoștenitorului (legal sau testamentar), ce nu a uzat de vocația conferită de această lege.
Or, în această ipoteză tipică a legii se regăsește și reclamanta, context în care, reținând ca fiind greșite, date cu încălcarea legii, dispozițiile instanțelor privind recunoașterea doar a dreptului la măsuri reparatorii în limita cotei de 1 din bunurile pretinse, iar nu a integralității acestora, în virtutea dreptului de acrescământ, urmează ca reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârile să fie modificate în aceste limite.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și consecutiv ale sentinței, întrucât, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaște în favoarea persoanelor arătate la art. 3 alin. (1) lit b) doar dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Dispozițiile art. 31 alin. (3) din lege, dispune că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) din lege se vor propune prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice pentru celelalte ipoteze vizate de text (în prezent prin Legea nr. 302/2009 fiind recunoscută în sarcina aceleiași autorități - Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului atribuțiunea menționată și pentru această teză).
Prin urmare, legea recunoaște persoanelor fizice, acționari/asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, exclusiv dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri în condițiile legii speciale, independent de ponderea deținută în structura acționariatului societății, distincție pe care legea nu o face și astfel nu o poate face nici interpretul, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Din această perspectivă criticile reclamantei privind nelegalitatea hotărârilor sub aspectul soluției dată cererii de restituire în natură, se vădesc, în raport de cele expuse, ca nefiind fondate.
Pentru aceleași considerente sus arătate, nu sunt fondate nici criticile privind dispoziția instanței de determinare a competenței Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor Statului în soluționarea notificării reclamantei, dispozițiile legale ce reglementează soluția legiuitorului în ipoteza dată, astfel cum au fost relevate mai sus, fiind corect și legal aplicate și interpretate.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății a fost admis în limitele celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3185/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3180/2012. Civil → |
|---|
