ICCJ. Decizia nr. 3185/2012. Civil
| Comentarii |
|
1. Hotărârea instanței de apel
Prin Decizia nr. 119 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de reclamanta T.M.G. împotriva Sentinței civile nr. 2191 din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
A admis apelurile declarate de pârâtele Primăria Municipiului Târgoviște, SC C. SA, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și intervenienta SC V.C.P. SRL și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis excepția tardivității și, pe fond, a respins contestația ca tardiv formulată, urmare a respingerii cererii de repunere în termen.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada imposibilității efective de formulare a cererii de repunere în termen și a cererii de chemare în judecată în termenul de 15 zile de la data când a cunoscut conținutul dispoziției care face obiectul litigiului.
Autoarea reclamantei a semnat personal de primirea dispoziției ce face obiectul litigiului, astfel încât procesul-verbal încheiat de către agentul procedural cu ocazia înmânării acestui act face dovada deplină până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ., lucru pe care reclamanta nu l-a făcut.
Este adevărat că potrivit certificatului de deces autoarea reclamantei a decedat la 15 iulie 2006, anterior împlinirii termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei, însă chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că a avut acces la căsuța poștală a mamei sale și a descoperit decizia contestată cu ocazia decesului acesteia, deci termenul în care aceasta putea formula cererea de repunere în termenul de formulare a contestației era de 15 zile de la data decesului mamei sale.
Cererea de repunere în termen nu întrunește elementele prevăzute de art. 103 C. proc. civ.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
în mod greșit s-a invocat caracterul probator absolut al dovezii de primire a deciziei contestate, până la înscrierea în fals potrivit art. 100 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care dispozițiile art. 100 C. proc. civ. reglementează procedura de comunicare a actelor de procedură de către instanța de judecată.
înscrisul emanând de la Primăria Târgoviște este un înscris sub semnătură privată și nu reprezintă un act de procedură.
Acest înscris trebuia analizat prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. Conform biletului de ieșire din spital din 14 iulie 2006 autoarea reclamantei a fost internată în perioada 15 iunie 2006 - 14 iulie 2006 cu diagnosticul de demență Alzheimer, iar la 15 iulie 2006 a decedat. Este exclus ca la 16 iunie 2006 autoarea reclamantei să fi primit vreo decizie la domiciliu. Este cert că dovada depusă de municipiul Târgoviște nu cuprinde semnătura autoarei reclamantei.
Reclamanta a aflat de existența dispoziției abia la câteva luni după decesul mamei sale și a formulat imediat contestația.
în lipsa unei comunicări a dispoziției către reclamantă, termenul de 30 de zile nu putea să înceapă să curgă decât în cel mai rău caz de la momentul în care aflat de existența deciziei. Or, reclamanta a aflat de existența dispoziției după decesul mamei sale și nicidecum cu ocazia decesului acesteia.
Cererea de repunere în termen este lipsită de obiect, cât timp termenul de decădere nu a început să curgă și nici nu s-a împlinit nici față de autoarea reclamantei, nici față de reclamantă.
în subsidiar, dacă s-ar reține că termenul de decădere a început să curgă la 16 iunie 2006 împotriva autoarei reclamantei, trebuie să se rețină caracterul întemeiat al cererii de repunere în termen.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de recurs reclamanta a susținut că a luat cunoștință de decizia comunicată de primărie autoarei sale, la câteva luni de la decesul acesteia.
Fată de această susținere a reclamantei - care are valoarea unei mărturisiri judiciare -, în speță nu se punea problema întreruperii termenului de 30 de zile în care să poată fi atacată decizia, prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 285 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, termenul de apel se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă apel. în acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.
Pentru ocrotirea intereselor moștenitorilor părții care avea interes să exercite calea de atac, art. 285 alin. (1) C. proc. civ. a instituit un caz de întrerupere a termenului de exercitare a căii de atac, moștenitorii fiind considerați a nu cunoaște hotărârea susceptibilă de calea de atac respectivă.
însă, pentru a elimina orice abuz de drept procesual, moștenitorii care află la un moment dat de existența hotărârii, și care doresc să li se aplice textul de lege enunțat, trebuie să solicite comunicarea hotărârii în modalitatea impusă prin art. 285 alin. (1) C. proc. civ., iar nu să lase să treacă oricât timp de la data când au aflat de hotărâre, întemeindu-se pe faptul întreruperii termenului de exercitare a căii de atac.
în situația în care, așa cum s-a întâmplat și în speță, moștenitorii nu înștiințează pe emitentul hotărârii de decesul autorului căruia i-a fost comunicată hotărârea, ci, după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, calculat în raport cu persoana autorului, se adresează direct instanței de judecată, trebuie să recurgă la instituția repunerii în termen, astfel cum este reglementată prin art. 103 C. proc. civ.
Prin urmare, față de modul în care au decis să acționeze, moștenitorii nu mai au un drept de opțiune între a invoca "întreruperea termenului" sau "repunerea în termen", ci sunt ținuți să solicite repunerea în termen.
Decesul părții căreia i s-a comunicat hotărârea are, pentru moștenitorii săi, valoarea unei împrejurări mai presus de voința acestora, care îi împiedică să săvârșească actul de procedură în termenul prescris de legiuitor. Drept urmare, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, moștenitorii trebuie să îndeplinească actul de procedură respectiv și să arate motivele împiedicării, deci, să ceară repunerea în termen.
întreaga construcție juridică prezentată de reclamantă, pentru determinarea momentului la care a aflat de decizia contestată, s-a bazat pe ambiguitate câtă vreme, după ce prin cererea de chemare în judecată a susținut, fără să prezinte vreo limită temporală, faptul că a avut acces la corespondența expediată la căsuța poștală a autoarei sale "după decesul mamei", iar ulterior, în raport de necesitățile apărării sub acest aspect, a susținut că a aflat de existența dispoziției "după decesul mamei mele, la câteva luni", fără ca afirmațiile sale să fie însoțite de vreun element probator, este de natură să conducă la concluzia legalității soluției pronunțate de instanța de apel.
în aceste condiții, în lipsa unor dovezi privitoare la momentul la care reclamanta a aflat de existența deciziei contestate, în mod corect s-a considerat că împiedicarea avută în vedere de art. 103 alin. (2) C. proc. civ. a încetat la data decesului autoarei acesteia. Câtă vreme C. proc. civ. nu impune, pentru determinarea momentului de la care moștenitorii să trebuiască să săvârșească un act de procedură, ca aceștia să fi și acceptat moștenirea, ci doar respectarea altor cerințe, prezentate anterior, în raport de îndeplinirea cărora să înceapă să curgă un termen procedural - și care, la alegerea lor, să fie îndeplinite doar după acceptarea efectivă a moștenirii, însă, de asemenea într-un interval de timp limitat -, argumentul recurentei privitor la faptul că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu a început să curgă câtă vreme nu acceptase moștenirea nu poate fi primit.
în fine, nu a putut fi primită susținerea recurentei legată de inaplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 103 C. proc. civ., cu argumentul că decizia emisă de primar nu este un act de procedură.
Una dintre regulile de soluționare a conflictului dintre legea generală și legea specială este aceea conform căreia atunci când "tace", atunci când nu prevede un anumit aspect, legea specială se completează cu legea generală.
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții care să reglementeze aspecte legate de întreruperea termenului de 30 de zile prevăzut la art. 26, respectiv legate de repunerea în dreptul de exercitare a contestației recunoscute prin acest text. întrucât contestația are natura unei căi de atac, în aplicarea dispozițiilor art. 721 C. proc. civ., prevederile menționate se completează cu acelea ale C. proc. civ.
Față de cele ce preced, criticile formulate de recurentă nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3186/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3181/2012. Civil → |
|---|
