ICCJ. Decizia nr. 3186/2012. Civil
| Comentarii |
|
1. Hotărârea instanței de apel
Prin Decizia nr. 45 Ap din 10 martie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței civile nr. 73/S din 6 martie 2009 a Tribunalului Brașov.
A admis în parte apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru perioada arestării preventive, în loc de 50.000 RON. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru perioada restricției de a părăsi țara. A obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 56.000 euro, potrivit cursului oficial leu/euro la data plății efective, cu titlu de daune materiale.
A respins restul pretențiilor din apel.
A înlăturat din dispozitivul sentinței dispozițiile privitoare la obligarea pârâtului la suma de 50.000 RON daune morale, 5.000 RON cheltuieli de judecată și de respingere a restului pretențiilor reclamantului.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de 13.680 RON și echivalentul în lei a 2.480,63 euro la cursul oficial leu/euro de la data plății efective, reprezentând cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a reținut corect situația de fapt în ce privește privațiunile suferite de reclamant în perioadele când libertatea i-a fost restricționată în executarea obligației de a nu părăsi țara și care a fost confirmată prin decizia de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cât privește starea de drept s-a arătat că prin decizia de casare instanța supremă a impus analiza raporturilor juridice dintre părți statuând obligatoriu pentru instanța de trimitere, conform art. 315 C. proc. civ., că nu mai poate fi repusă în discuție legalitatea sau nelegalitatea măsurilor penale dispuse reclamantului.
în raport de dovezile administrate, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și art. 505 alin. (1) și (2) C. proc. pen. s-a considerat că reclamantul are dreptul la daunele morale și materiale acordate prin dispozitivul hotărârii.
în privința apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov s-a arătat că, față de cele statuate obligatoriu prin decizia de casare a instanței supreme chestiunea legalității măsurilor penale luate nu mai poate fi repusă în discuție.
2. Recursurile
2.1. Motive
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toate părțile.
Reclamantul a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală în parte deoarece instanța de apel nu a făcut o evaluare și o motivare corespunzătoare cu privire la pretențiile reclamantului, parțial evaluarea fiind eronată ca urmare a unor interpretări greșite a cererilor și probelor administrate, schimbând natura ori înțelesul lămurit al acestora și prin aceasta s-a făcut o greșită aplicare a legii.
în analiza, aprecierea și dispoziția cu privire la prejudiciul material cauzat reclamantului instanța de apel trebuia să valorifice materialul probator nu numai prin coroborarea probelor existente la dosar, ci și prin coroborarea respectivelor probe cu prezumțiile ca mijloc de probă.
Greșit s-a considerat că solicitarea reclamantului de a i se repara prejudiciul constând în salariul mediu din România sau Spania este o cerere nouă în apel.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a criticat decizia instanței de apel pentru că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv și nu există nicio hotărâre judecătorească sau ordonanță a procurorului care să stabilească nelegalitatea arestării. Lipsește o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
Din probele administrate rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii. De asemenea, și măsura obligării reclamantului de a nu părăsi țara a fost luată de instanța Curții de Apel Brașov.
Stabilirea despăgubirilor morale și a prejudiciului material nu au niciun corespondent în materialul probator existent în cauză. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că reclamantul nu era pentru dată în contact cu legea penală, fiind condamnat anterior cu suspendarea executării pedepsei.
în recursul Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov s-a arătat că nu au fost clarificate toate aspectele de fapt, așa cum a prevăzut și instanța supremă, în sensul dacă se impune sau nu acordarea de despăgubiri și în raport de persoana și personalitatea reclamantului.
S-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., organele judiciare îndeplinindu-și corespunzător atribuțiile în cursul procesului penal.
în cursul procesului penal s-a făcut aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în rejudecarea apelului nu au mai fost aduse probe pertinente, concludente și utile cauzei și nu s-a dovedit întinderea prejudiciului moral sau material acordat.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile vor fi admise pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantului pornind de la prezumția, întemeiată pe coroborarea depozițiilor de martori cu contractele de vânzare-cumpărare, că întreaga sumă obținută din vânzarea de către C.M.M. a unor apartamente bunuri proprii a fost folosită pentru acoperirea cheltuielilor făcute de reclamant pentru a-și proba nevinovăția. Or, chiar admițând că situația de fapt și de drept este cea reținută de instanța de apel, creditor al acestor sume de bani nu este reclamantul, ci C.M.M. care nu are nicio calitate procesuală în cauză.
Pe de altă parte, instanța de apel, pornind de la declarațiile unor martori care au arătat că soția reclamantului i-ar fi trimis acestuia din Spania sume cuprinse între 8.000 - 10.000 euro, stabilește ca despăgubire "suma medie de 9.000 euro", fără ca vreun text de lege să îngăduie o asemenea aproximare atunci când este vorba despre cuantumul daunelor materiale.
Având în vedere aceste aspecte, criticile din recursurile declarate de pârâți întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel interpretând în mod greșit prevederile art. 998 - 999 C. civ. privitoare la cerința unei pagube, certe, aflată în legătură de conexitate cu fapta ilicită.
Prin Decizia nr. 5530/2010 înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a casat decizia pronunțată în apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru ca "instanțele să analizeze raporturile juridice dintre părți raportat la starea de fapt și de drept invocată în susținerea acțiunii".
Era necesar, în aceste condiții, să fie administrate dovezi din care să rezulte cu certitudine, iar nu doar prin recurgerea la prezumții, eventualul prejudiciu material suferit de reclamant urmare a reținerii și arestării sale nelegale, acest din urmă aspect fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat de către instanța de recurs, astfel încât nu mai are a fi cercetat din nou.
în respectarea cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța superioară de fond pentru ca în urma administrării de dovezi suplimentare, chiar în condițiile art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ., să se determine cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material urmare a faptelor invocate prin cererea de chemare în judecată.
Se impune, de asemenea, să se reanalizeze, cu respectarea principiului proporționalității și a jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale ce se cuvin reclamantului, aspect pe care nu-l poate hotărî direct instanța de recurs.
Cu ocazia rejudecării s-a ținut seama și de criticile formulate în prezentul recurs de către reclamant, față de cele mai sus arătate recursul acestei părți, a fost admis formal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3182/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3185/2012. Civil → |
|---|
