ICCJ. Decizia nr. 3182/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 14 aprilie 2006, reclamantul M.F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de pârât, să-i restituie în natură spațiul cu altă destinație și terenul aferent, în suprafață de 61,31 mp și la subsol 52,83 mp, înscris în CF nr. X Timișoara, situat în Timișoara, casă cu etaj și curte în suprafață de 1.015 mp; să-i restituie în natură corpul B de clădire în suprafață de 58,45 mp situat în curtea aceluiași imobil și să-i stabilească dreptul la despăgubiri bănești pentru spațiile vândute care nu pot fi restituite în natură, corespunzător cotei sale de proprietate de 1/4 din imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarul tabular Z.D.
Prin Sentința civilă nr. 2598 din 11 octombrie 2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 88 din 19 februarie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea, a modificat dispoziția atacată, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamant și a cotei de 1/2 din corpul B de clădire extratabular, în suprafață de 58,45 mp, situat în curtea imobilului, înscris în CF nr. Y Timișoara și s-a menținut în rest dispoziția contestată.
Prin Decizia nr. 5295 din 29 iunie 2007, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Pentru a decide astfel, înalta Curte a reținut că în cauză nu s-a stabilit cu certitudine situația juridică a imobilului în litigiu.
A mai reținut că, pentru stabilirea acestei situații, se impune efectuarea unei expertize tehnice care să identifice amplasarea tuturor construcțiilor, atât a celor vândute cât și a celor rămase, vechimea acestora, terenurile aferente lor și evaluarea celor înstrăinate.
în funcție de aceste aspecte, urmează a se stabili dacă reclamantului i se cuvin restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Rejudecând pricina, Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat Sentința nr. 3774 din 28 noiembrie 2008, prin care a admis în parte acțiunea, a modificat în parte dispoziția și a dispus restituirea în natură către reclamant a cotei părți de 1/2 din corpul de clădire B, neînscris în CF, în suprafață de 58,45 mp, situat în curtea imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză de expert I.P. S-a respins în rest contestația.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscută de pârât prin Dispoziția nr. 613/2006, calitate care se limitează la cota de 1/2 din imobil, față de conținutul testamentului lăsat de proprietarul tabular la data de 15 mai 1948.
Cererea reclamantului de restituire în natură a spațiului cu altă destinație decât locuință în întregime este neîntemeiată deoarece, dreptul dobândit de reclamant prin moștenire se limitează la o cotă parte ideală din imobil.
Nu este posibil ca în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, sau al unei contestații împotriva dispoziției emise în atare procedură să se sisteze starea de indiviziune.
O asemenea operațiune se va face prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv de art. 728 și 6731 _i urm. C. proc. civ.
Solicitarea reclamantului de a i se stabili măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești nu poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care conține norme imperative și de strictă aplicare cu privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care nu pot fi restituite în natură.
în ceea ce privește corpul B de clădire, neînscris în CF, tribunalul a reținut din întreg probatoriul administrat în cauză că a fost edificat anterior preluării de către stat a imobilului și administrat după preluare prin organele administrației publice locale.
Chiar dacă preluarea acestui corp nu a fost menționată în decretul de naționalizare, acest aspect nu este contestat de părți rezultând din chiar cuprinsul dispoziției contestate.
Fiind vorba de o preluare, chiar și numai în fapt, a acestui corp de clădire, reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Actualmente, corpul B de clădire, alcătuit din patru încăperi în suprafață de 58,45 mp este liber, nefiind încheiate contracte de închiriere cu privire la acest spațiu.
în temeiul art. 25, 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, reclamantul are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/2 din corpul B de clădire.
Prin Decizia civilă nr. 79 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamant cât și de pârât împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerentele:
în cauză nu au fost contestate nici calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul preluat de stat și nici caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top 1X, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că în cartea funciară nu a fost evidențiat corpul B de clădire, dar, conform constatărilor expertului, acest corp de clădire a fost construit în anii 1930, a fot preluat odată cu restul imobilului și folosit de Primăria Timișoara, care l-a și închiriat, în prezent fiind folosit parțial ca arhivă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Neincluderea sa în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 s-a datorat neevidențierii în cartea funciară, dar aceasta nu este de natură să conducă la schimbarea sentinței.
în ceea ce privește susținerile reclamantului conform cărora instanța ar putea dispune să i se atribuie în natură imobilele neînstrăinate - S.A.D. nr. X și corpul B - în cotă de 1/1, acestea nu pot fi primite deoarece, reclamantul are drept de reparație doar pentru cota parte dobândită de la antecesorii săi conform art. 1,art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Atribuirea în favoarea sa a întregului imobil neînstrăinat ar echivala cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Or, pentru imobilele ce nu se restituie în natură, pârâtul a propus prin dispoziția atacată despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, Curtea de Apel a înlăturat ca nefondate criticile privind obiecțiunile formulate de pârât cu privire la modalitatea administrării probei cu expertiză tehnică, reținând că acestea nu sunt decât simple afirmații nedovedite.
împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 9716 din 27 noiembrie 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul M.F.A. împotriva Deciziei nr. 79 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
A casat decizia în parte și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 3 774 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiș, la aceeași Curte de Apel.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii.
Instanța de recurs a reținut că instanța de apel avea posibilitatea de a verifica dacă, pentru cota de 1/2 din partea de imobil înstrăinat, reclamantul nu poate fi despăgubit prin atribuirea în compensare a unui alt bun, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
în sensul legii, acest alt bun poate fi și cota de 1/2 din partea de imobil liberă care nu se restituie reclamantului, aparținând unității deținătoare, sub rezerva de a nu exista vreun alt impediment legal la restituire, ca de pildă existența unei alte notificări.
Pentru acesta se impune însă evaluarea corespunzătoare a imobilului, în scopul de a se stabili dacă valoarea părții de imobil nevândute se circumscrie valorii cotei indivize de 1/2 din întregul imobil preluat de stat.
Cum instanța de apel nu a verificat posibilitatea aplicării art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul cerut de reclamant, în baza art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de acesta, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
în rejudecarea apelurilor după casare, văzând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a încuviințat efectuarea unei lucrări suplimentare la raportul de expertiză inițial, conform dispozițiilor de îndrumare ale instanței de control judiciar, respectiv, să se stabilească valoarea părții de imobil neînstrăinate și dacă această valoare se circumscrie valorii cotei indivize de 1/2 din întregul imobil preluat de stat.
Prin Decizia nr. 752 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul M.F.A. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș.
Curtea, a reținut următoarele:
Prin notificarea din 08 noiembrie 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc M.D., înregistrată la Prefectura Județului Timiș și la 20 aprilie 2002 la Primăria Municipiului Timișoara și notificarea din 02 iulie 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc M.D. înregistrată la Primăria Municipiului Timișoara, M.F., a solicitat restituirea în natură a spațiului ocupat de către C.C., prin faptul că celălalt spațiu este probabil vândut și recalcularea despăgubirilor primite la Legea nr. 112/1995 pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Timișoara.
Imobilul a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 de către M.F., care în baza Hotărârii Consiliului Județean nr. 458/1997 a primit în natură apartamentul nr. A cu terenul aferent și despăgubiri în completare pentru cota de 1/2 din imobil, în sumă de 1.340.938,8 RON. Apartamentele B, C și D au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași. Dintre cele 2 spații cu altă destinație, SA.D. nr. X: la parter în corpul A cu intrare din stradă, în suprafață de 61,31 mp și la subsol, în suprafață de 52,83 mp, cu intrare din curte sunt deținute de C.C.B. Timișoara, cu contracte de închiriere, nr. X/1999, respectiv nr. Y/1999, iar S.A.D. nr. Y situat în partea dreaptă a intrării este vândut către SC D.D. SRL, în baza Deciziei civila nr. 3005/2000.
în curtea imobilului este încă un corp de clădire, corpul B, construit în anul 1900, ca și corpul de la stradă. Acest corp de clădire nu este intabulat în cartea funciară și nici nu este menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la proprietarul tabular. Corpul B este format din 4 încăperi, în suprafață de 58,45 mp și nu există contracte de închiriere pentru locuințe sau spații cu alte destinație.
Notifîcatorul are calitatea de persoană îndreptățită la cota de 1/2 din imobilul notificat conform art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2).
Prin Dispoziția cu nr. 613 din 09 martie 2006 s-a restituit în natură, în cotă de 1/2 din S.A.D. nr. X cu 29,62% pe generale, 23,97 pe part. 1 și cu 300/1015 mp teren, înscris în CF nr. X Timișoara, reclamantului M.F.A., iar pentru cota de 1/2 din apartamentele B, C și D, vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu terenul aferent și pentru cota de 1/2 din S.A.D. nr. X cu terenul aferent vândut și imposibil de restituit în natură, s-au propus acordarea de despăgubiri în sumă de 96.277 RON, în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea 247/2005, domnului M.F.A.
Referitor la corpul de clădire B, deși acesta nu a fost evidențiat în CF, s-a apreciat că lipsa înscrierii nu este de natură să conducă la schimbarea sentinței primei instanțe.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că acest corp de clădire B a fost construit în anii 1930; după naționalizare a fost folosit de Primăria Timișoara care l-a și închiriat împreună cu S.A.D. nr. X iar, în prezent, e folosit parțial ca arhivă de D.G.F.P. Timiș. Neincluderea sa în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 este consecința neevidentierii sale în cartea funciară, însă Legea nr. 10/2001 nu face distincție - sub aspectul acordării de măsuri reparatorii - între imobilele preluate în fapt și cele preluate cu aparența respectării unui act normativ pe cale îl califică drept abuziv (respectiv, Decretul nr. 95/1950).
Nu pot fi reținute, însă, susținerile reclamantului potrivit cu care instanța ar putea dispune să i se atribuie în natură imobilele neînstrăinate (S.A.D. nr. X și corpul B) în cotă de 1/1 parte. Astfel, apelantul este îndreptățit la măsuri reparatorii (în natură și echivalent) pentru cota de drept preluată de la antecesorii săi conform art. 1,art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar o atribuire în favoarea sa a imobilelor în cotă de 1/1 parte cu compensarea aferentă (astfel cum reclamantul solicită) echivalează, cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă S.A.D. nr. Y a fost înstrăinat de pârât ulterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu atribuirea întregii cote de drept către reclamant este calea recunoscută de sus-menționata lege pentru repararea prejudiciului afirmativ suferit ca urmare a înstrăinării.
Pentru imobilele ce nu se restituie în natură, pârâtul a propus - prin dispoziția atacată - despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Date fiind normele legale cuprinse în acest titlu, în mod legal a reținut prima instanță că stabilirea modalității concrete de despăgubire sub toate aspectele este dată în competența Comisiei Centrale pentru Acordarea despăgubirilor, criticile reclamantului vizând acest aspect nefiind întemeiate.
Referitor la îndrumările din decizia de casare potrivit cărora instanța de apel va analiza posibilitatea ca reclamantul să fie despăgubit prin atribuirea în compensare a unui alt bun, s-a procedat la evaluarea imobilului în scopul stabilirii valorii părții de imobil nevândute, respectiv dacă această valoare se circumscrie valorii cotei indivize de 1/2. Din probatoriul administrat rezultă că valoarea cotei de 1/2 din valoarea construcțiilor ce compun întregul imobil este de 2.429.558,50 RON, iar valoarea construcțiilor nevândute - 1.957.003 RON.
în raport de probatoriul administrat, având în vedere că reclamantului prin !!Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 i s-a restituit în natură cota de 1/2 din S.A.D. nr. X, dispoziție ce just a fost modificată de prima instanță prin restituirea în natură către contestator și a cotei de 1/2 parte din clădire B, neînscris în CF, legitimarea reclamantului la măsuri reparatorii numai în limita dreptului dobândit prin moștenire, s-a apreciat că în speță nu pot fi aplicate dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, văzând valorile stabilite de expert pentru cota de 1/2 din întregul imobil, valorile imobilelor restituite în natură reclamantului, în raport cu valorile stabilite pentru construcțiile înstrăinate, și văzând că reclamantul prin avocat a solicitat ca pentru partea ce nu i se restituie din imobilul notificat să i se acorde despăgubiri bănești și nu un alt bun prin compensare.
împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul M.F.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Primarul Municipiului Timișoara a expus situația de fapt și a susținut că în cauză corpul B nu a fost menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și nici intabulat în cartea funciară în favoarea Statului, astfel că nu se putea dispune restituirea în natură a cotei de 1/2 din acest corp de clădire.
S-a arătat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din clădirea S.A.D. nr. X și S.A.D. nr. Y, apartamentele B, C și D și terenul aferent construcțiilor din care trebuie scăzută valoarea cotei de 1/2 din apartamentul nr. A și terenul aferent, primit în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul M.F.A., a invocat că în mod nelegal instanța a apreciat că în cauză nu poate opera compensarea, prin atribuirea în integralitatea sa a spațiului identificat ca fiind S.A.D. nr. X, în considerarea despăgubirilor ce i se cuvin pentru cota de 1/2 din clădirile deja vândute.
Prin atribuirea cotei de 1/2 din corpul B, se menține o stare nejustificată de indiviziune cu Statul Român, fiind posibilă atribuirea întregului corp de clădire, acesta fiind liber, fiind afectat doar de contracte de închiriere.
Invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, privind competența Comisiei Centrale este greșită, instanța având competența a se pronunța și asupra dreptului său la acordarea de despăgubiri bănești, reprezentând cota de 1/2 din spațiile vândute.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
în privința modalității de preluare, a calității de persoană îndreptățită și, respectiv a întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii este evident că acestea au fost stabilite pe deplin, părțile necontestând aceste aspecte ale judecății.
în ceea ce privește caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, această formă de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.
De asemenea, reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude la atribuirea în compensare către cei interesați, instanța însăși având obligația de a analiza posibilitatea compensării.
Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative.
în cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, este fără dubiu că reclamantul are obligația de a individualiza. în mod concret bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care optează pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speță, a și făcut.
în ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru construcțiile vândute și pentru cele deja primite, neavând nicio relevanță juridică care să împiedice atribuirea și în compensare.
Constatarea imposibilității de atribuire în exclusivitate a corpurilor de clădite, urmarea compensării legale, prin raportare exclusivă numai la criteriul valoric al imobilelor este greșită, legea impunând numai condiția ca aceste bunuri să fie disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
De altfel, aceste aspecte juridice au fost reținute și prin decizia de casare, care era obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., reținerea unor altor elemente, decât cele prevăzute de lege, în aprecierea caracterului disponibil al bunului ce urmează a fi atribuit în compensare fiind greșită.
Reținerea instanței că atribuirea în compensare ar echivala cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, este greșită.
în cazul formei de reparație prin compensare este vorba de un raport juridic de natură legală, pe când starea din indiviziune poate fi sistată pe cale convențională sau judiciară, cele două instituții juridice având reglementări proprii.
Se constată, totodată că instanța nu a cenzurat concluziile expertului care nu a procedat și la evaluarea terenului, reținând în mod greșit că nu se impune evaluarea întregii suprafețe de teren, (1.015 mp) întrucât suprafața care s-a vândut este apropiată cu cea atribuită reclamantului iar cota de teren de 1/2 ce i-ar reveni reclamantului va fi egală cu cealaltă jumătate de teren rămasă, expertul pornind de la premisa că reclamantul va primi în natură 1/2 din suprafața de 1.015 mp fapt ce nu s-a realizat.
Critica formulată de reclamant privind competența instanței de a analiza și a se pronunța și asupra despăgubirilor bănești cuvenite pentru cota de 1/2 din întreg imobilul notificat este nefondată, având în vedere că dispoziția a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind incidente dispozițiile Titlului VII, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. s-a admis recursurile și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care a analizat posibilitatea legală, dacă, pentru cota de 1/2 din întreg imobil, reclamantul nu poate primi în compensare, în natură, construcțiile neînstrăinate, S.A.D. nr. X și corpul B, avându-se în vedere susținerile și apărările făcute și de Primarul Municipiului Timișoara.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3187/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3186/2012. Civil → |
|---|
