ICCJ. Decizia nr. 3187/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, reclamanta U.N.C.C.C. a chemat în judecată pe pârâta U.N.C.M.U., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului situat în C.P. (teren în suprafață de 5.915,55 mp și construcțiile edificate pe acesta) și ocupat fără titlu valabil în perioada 05 septembrie 2000 - 29 noiembrie 2007, în cuantum de 5.643.690 euro (23.158.317,54 RON), precum și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație stabilit de I.N.S. de la 29 noiembrie 2007, până la data plății efective.
Reclamanta a formulat la data de 08 iunie 2010 o cerere prin care a arătat ca înțelege să precizeze cuantumul pretențiilor ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosința la suma de 9.349.466 RON, iar ca urmare a actualizării pretenției cu indicele de inflație de la 29 noiembrie 2007, până la data plătii efective, la suma de 10.697.659 RON. Cererea precizatoare s-a întemeiat pe raportul de expertiză extrajudiciară atașat cererii și a fost însoțită de dovada achitării taxei judiciare de timbru de 111.088 RON.
Prin Sentința civilă nr. 967 din 08 iunie 2010, Tribunalul București a admis excepția insuficienței timbrări și a anulat, pe acest temei, cererea reclamantei.
S-a reținut că, prin rezoluția aplicată cererii de chemare în judecată, instanța i-a pus în vedere reclamantei să achite suma de 235.694,17 RON, taxă judiciară de timbru, și 5 RON, timbru judiciar, și, în același timp, să precizeze cuantumul sumei actualizate.
Obligația de a achita taxa judiciară de timbru a fost comunicata reclamantei, așa cum rezulta din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, la data de 05 mai 2010.
Sancțiunea netimbrării la valoarea inițială, este anularea acțiunii, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (4) ale Legii nr. 146/1997, întrucât acestea se refera la situația modificării acțiunii, nicidecum la situația reducerii cuantumului pretențiilor.
Prin Decizia civilă nr. 541 A din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
S-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, conform cărora în cazul micșorării valorii pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă, după înregistrarea acesteia, taxa judiciară de timbru se percepe tot la valoarea inițială, fără a se ține cont de reducerea ulterioară.
în cauză, nu este vorba de îndreptarea unei erori de calcul, ci de o micșorare a valorii pretențiilor, micșorare ce nu poate influența cuantumul taxei de timbru.
în privința cererii de eșalonare a plății taxei de timbru, s-a reținut că apelanta nu a probat existența acesteia.
Cum reclamanta nu s-a conformat obligației legale de a timbra, prima instanță a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997.
Procedura de citare prin care, reclamantei, i s-a adus la cunoștință obligația de plată a taxei judiciare de timbru, a fost legal îndeplinită, întrucât, așa cum reiese din dovada aflată la dosar a fost primită de funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței, identificat cu actul de identitate, și care a semnat, citația fiind trimisă la adresa biroului de avocatură, sediu pe care însăși reclamanta l-a indicat în cererea introductivă.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 octombrie 2010, reclamanta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, instanța încălcând și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. - pe aceste temeiuri recurenta-reclamantă a susținut că, deși nu a avut cunoștință de citația emisă, ținând seama de obiectul cererii introductive, cu aprecierea provizorie asupra taxei judiciare de timbru pe care trebuia să o plătească, a formulat o cerere de eșalonare și amânare a plății taxei judiciare de timbru în temeiul art. 21 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, cerere transmisă prin poștă la data de 07 iunie 2010.
Cererea de eșalonare și de amânare a plății taxei judiciare de timbru a fost înregistrată la data de 14 iunie 2010.
La dosarul primei instanței și al instanței de apel nu s-a găsit, materialmente, nici plicul și nici cererea de eșalonare.
Decizia a fost dată cu încălcarea legii și pentru faptul că instanța avea obligația, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., să ceară Tribunalului București și Curții de Apel București, efectuarea de verificări cu privire la cererea de eșalonare și de amânare la plata taxei judiciare de timbru. Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a probat depunerea cererii, prin extrasul E.
Recurenta a fost nevoită să facă demersuri cu privire la depunerea cererii de eșalonare a taxei judiciare de timbru, răspunsul primit de la tribunal fiind edificator - "ca urmare a cererii dvs. înregistrate la data de 14 octombrie 2010, vă restituim înscrisurile în original depuse în acest dosar la data de 14 iunie 2010. Din eroare, înscrisurile nu au fost atașate la dosar."
înscrisurile de care se face vorbire în adresa tribunalului au fost transmise prin poștă și nu depuse direct la această instanță.
Cererea de eșalonare și de amânare a plății taxei judiciare de timbru, împreună cu dovezile anexate, a fost transmisă în termen legal către instanța de judecată, fiind depusă la poștă în data de 07 iunie 2010, deci anterior primului și unicului termen de judecată din dosarul de fond, în conformitate cu prevederile art. 104 C. proc. civ.
întrucât cererea de eșalonare a fost pierdută în circuitul intern al instanței de fond, instanța de judecată poate soluționa cererea prin repunerea acesteia în termen.
Cererea precizatoare nu avea cum să impieteze asupra cuantumului taxei judiciare de timbru, raportat, pe de o parte, la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, și, pe de altă parte, la faptul că cuantumul taxei judiciare de timbru ce trebuia plătit era oricum provizoriu, acesta urmând a fi stabilit definitiv ca rezultat al raportului de expertiza judiciară solicitat ca probatoriu în cauză.
Prin încălcarea legii de către cele două hotărâri judecătorești, recurentei-reclamante i s-a adus atingere dreptului de proprietate, precum și dreptului privind accesul la justiție, drepturi protejate atât de legislația internă, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
în acest sens, s-a învederat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în Cauza Weissman și alții împotriva României, prin Hotărârea din 24 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 588/27.08.2007 - conform căreia "în pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această materie (taxă judiciară timbru), Curtea subliniază că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat; în particular, ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care această restricție este impusă, sunt factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa; având în vedere circumstanțele speței și, în special, împrejurarea că această restricționare a fost impusă în faza inițială a procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporționată și astfel a adus atingere înseși esenței dreptului de acces la o instanță; în consecință, Curtea apreciază că statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar, pe de alta parte, interesul reclamanților ca o instanță să le examineze cererea; așadar, a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție."
Referitor la ingerința asupra dreptului de proprietate, Curtea a reținut următoarele: "în consecință, și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanții puteau pretinde să aibă o "speranță legitimă" de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispozițiilor C. civ. și jurisprudenței Curții Supreme de Justiție; cât despre existența unei ingerințe, Curtea constată că anularea acțiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic orice șansă a reclamanților de a obține rambursarea chiriilor în litigiu. Este vorba deci despre o ingerință în dreptul de proprietate al acestora; Curtea reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării plângerii bazate pe art. 6 alin. (1) din Convenție, și anume că, în ciuda marjei de apreciere pe care o au jurisdicțiile interne, anularea acțiunii din cauza neachitării taxei de timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ținând cont de faptul că lezarea dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor reclamanților decurge din imposibilitatea de a-și valorifica creanța în fața jurisdicțiilor interne, Curtea estimează că puterea de apreciere cu care sunt învestite aceste jurisdicții nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1."
S-a susținut totodată aplicarea greșită a legii și pentru faptul că instanța de apel a respins motivul referitor la nelegalitatea îndeplinirii actului de procedură pentru primul termen de judecată din fond din 08 iunie 2010, respectiv citarea la alt sediu decât cel legal pe care partea l-a indicat în cererea de chemare în judecată, făcând astfel o aplicare greșită a dispozițiilor procedurale reglementate de C. proc. civ.
în apel, s-a arătat că citația trimisă recurentei pentru termenul de judecată din data de 08 iunie 2010, prin care i s-a comunicat și cuantumul taxei de timbru, s-a realizat cu încălcarea formelor procedurale, deoarece nu a fost comunicată la sediul din București, C.P., sediu pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată. Citația pentru primul termen de judecată a fost transmisă la sediul apărătorului, respectiv la sediul din București, sector 1, str. A.S.P.
Prin cererea introductivă, recurenta nu a ales ca actele de procedură să fie comunicate la sediul apărătorului, nefiind deci aplicabile dispozițiile art. 93 C. proc. civ.
Rezultă așadar, că citarea în ceea ce o privește, s-a făcut cu încălcare art. 90 alin. (1) C. proc. civ.
Actul procedural reprezentat de citarea la primul termen de judecată, prin care s-a comunicat și obligația de plată a taxei judiciare de timbru, a fost făcut cu încălcarea prevederilor art. 87 pct. 2 C. proc. civ., cu vătămarea acesteia, prin respingerea acțiunii ca insuficient timbrată, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții și judecarea în fond a cauzei.
Prin decizia recurată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fără a cuprinde motivele pe care se sprijină - art. 304 pct. 8 și pct. 7 C. proc. civ. - s-a susținut că cererea precizatoare a avut rolul de a corobora provizoriu cuantumul obiectului cererii cu cel rezultat din completarea raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar. Cererea precizatoare reprezintă astfel o îndreptare a unor erori/greșeli de calcul și nu o micșorare a valorii pretențiilor.
Mai mult, cererea precizatoare nu a fost pusă în discuția părților, având în vedere rezoluția instanței de a preciza valoarea actualizată, neluându-se în considerare nici plata parțială a taxei judiciare de timbru care ar fi putut duce la judecarea în parte a cererii, cu completarea ulterioară a taxei conform celor stabilite definitiv prin raportul de expertiză judiciară ce urma să fie administrată pe fondul cauzei.
Instanța de apel a reținut faptul că cererea introductivă are doua capete de cerere, însă, deși a respins ca nefondat ultimul motiv de apel, nu a motivat respingerea acestuia.
Prin respingerea cererii, ca insuficient timbrată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 14, coroborate cu art. 20 alin. (2) Teza I din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 14 "Când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel", iar conform art. 20 alin. (2) Teza I "Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată".
Instanța de apel a reținut greșit faptul că prin rezoluția aplicată pe cererea de chemare în judecată, instanța de fond le-a pus în vedere să achite taxa de timbru pentru primul capăt de cerere și să precizeze cuantumul capătului doi de cerere.
La momentul depunerii acțiunii nu s-a scris nicio o rezoluție pe acțiune, rezoluția existând separat la dosarul de fond, rară a fi comunicată părții, acțiunea având doar numărul de dosar și data primirii.
Prin întâmpinarea formulată la data de 27 aprilie 2011, s-au susținut în cauză următoarele apărări:
în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. "Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulității prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
în speță, nu s-a produs nicio vătămare părții, astfel încât actul nu este lovit de nulitate. Partea interesată nu a dovedit prejudiciul cauzat, alături de faptul că acest prejudiciu nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului.
Cererea de eșalonare a plății taxei de timbru a fost înregistrată la data de 14 iunie 2010, cu mult după ce instanța de fond a rămas în pronunțare.
Cererea de eșalonarea nu a fost trimisă prin poștă cu respectarea prevederilor imperative impuse de art. 104 C. proc. civ. - "actele de procedură trimisă prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal".
Din adresa nr. 4/01 februarie 2011 emisă de Oficiul Poștal nr. 6, rezultă că plicul trimis la data de 07 iunie 2010, în care se afla "așa zisa cerere de eșalonare", a fost trimisă ca o corespondență simplă, și nu recomandată, cu confirmare de primire.
La data de 23 septembrie 2010, în cadrul ședinței publice, apărătorul reclamantei, a arătat că nu mai insistă pe motivul privind existența la dosar a vreunei cereri de eșalonare.
Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele invocate, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost depuse la dosar acte, întâmpinări, iar, după închiderea dezbaterilor, note scrise.
Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat și jurisprudența în materie, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.
Conform art. 89 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că, prin înfățișarea părții în instanță, personal sau prin mandatar, se acoperă orice vicii de procedură.
Or, în cazul de fată, la termenul la care instanța a rămas în pronunțare pe excepția insuficienței timbrări, în ședință publică, a răspuns chiar reprezentantul reclamantei ce nu a contestat aspectul că li s-a adus la cunoștință, prin citația efectuată, obligația de plată a taxei de timbru.
Obligație de a achita taxa de timbru în cuantumul stabilit de instanță, și de a-și preciza valoarea actualizată în vederea timbrării a fost comunicată reclamantei.
Reclamanta nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței, și la termenul din data de 08 iunie 2010, a depus o cerere prin care a înțeles să își reducă cuantumul total al pretențiilor la suma de 10.697.695 RON, timbrând această cerere cu suma de 111.088 RON și timbru judiciar de 5 RON.
Instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, reținând că insuficienta timbrare justifică anularea în totalitate a acțiunii, în cauză neexistând temei legal pentru o judecare a pretențiilor reclamantului proporțional cu valoarea sumelor achitate de el în contul întregii taxe judiciare de timbru datorate.
Referitor la invocarea art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, s-a susținut că în mod corect instanțele anterioare au aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, constând în anularea cererii ca insuficient timbrată.
Sancțiunea anulării aplicată pentru neîndeplinirea obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea acestei obligații, astfel cum susține reclamantul, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor legale.
Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin acte normative.
Este de menționat faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de lege pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.
în majoritate, s-a apreciat că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Dispozițiile legale în materia taxelor judiciare de timbru incidente în cauză - art. 18 și art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, art. 29, 34 - 36 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 - stipulează în termeni imperativi o serie de reguli și principii ce nu pot fi ignorate în activitatea instanțelor de judecată, chemate să se pronunțe pe aspecte de legalitate - în procedură de drept comun sau specială, inclusiv pe aspecte de admisibilitate în exercițiul dreptului la acțiune (în căile ordinare și extraordinare de atac).
Astfel, s-a statuat că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, respectiv că încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru nu reprezintă un element al activității de judecată, ca atribut principal al instanțelor judecătorești, ci o sarcină administrativă impusă de lege acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile.
Pentru ipoteza de excepție în care taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal la momentul înregistrării acțiunii sau cererii de chemare în judecată, instanța este obligată să pună în vedere reclamantului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Jurisprudența instanțelor de judecată a stabilit totodată, în temeiul acestor dispoziții legale, că numai împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare și că dispozițiile art. 18 din lege sunt dispoziții cu caracter special, de strict interpretare, incidente în ceea ce privește efectuarea de către instanțele judecătorești a operațiunii de încadrare în tariful legal al taxelor de timbru stabilite în sarcina părților, respectiv că anularea unui capăt de cerere, pentru netimbrare, reprezintă o greșeală de judecată ce pune în discuție modul în care prima instanță a interpretat o dispoziție legală.
în acest context normativ și jurisprudențial, sub aspectul strict al admisibilității recursului, s-a apreciat că, în condițiile în care situația cauzei pendinte nu a pus problema strictă a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ipoteză în care singura cale de atac ar fi fost reexaminarea, ci a unor neregularități procedurale ce intră în categoria aspectelor de nelegalitate, acestea pot constitui obiect al controlului judiciar exercitat de instanțele judecătorești superioare, în căile de atac prevăzute de C. proc. civ.
Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost redate în cuprinsul hotărârilor pronunțate, de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de susținerile părților din dosar, valorificate în această etapă procesuală drept critici de nelegalitate, respectiv apărări, au evidențiat importante neregularități procedurale săvârșite în etapele procesuale anterioare, cu repercusiuni în ce privește situația recurentei-reclamante din cauza pendinte.
Relevant este faptul că, prin rezoluția aplicată cererii de chemare în judecată, instanța i-a pus în vedere reclamantei să achite suma de 235.694,17 RON, taxă judiciară de timbru, și 5 RON, timbru judiciar, și, în același timp, să precizeze care este cuantumul sumei actualizate cu indicele de inflație stabilit de I.N.S. de la 29 noiembrie 2007, până la data plății efective.
Instanțele judecătorești au așadar obligația de a încunoștința părțile, o dată cu expedierea citației, în privința cuantumului exact al taxelor judiciare de timbru datorate, dat fiind sancțiunea drastică prevăzută de lege.
Dispoziția expresă a legii este că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, conform cărora "nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri și acțiuni anulate ca insuficient timbrate".
în aceste condiții, instanța era obligată, la primul termen acordat în acest sens să amâne judecata și să stabilească în mod clar, pentru fiecare capăt de cerere, după natura lui, cuantumul sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, în acest sens fiind dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, conform cărora "când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel".
S-a avut în vedere că doar neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, nu și neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a preciza cuantumul sumei solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere, până la primul termen de judecată, cu atât mai mult cu cât această situație presupunea o corespondență instanță-reclamantă pentru precizarea cuantumului, respectiv stabilirea exactă și comunicarea cuantumului taxelor judiciare, dar și caracterul provizoriu al sumelor pretinse până la momentul efectuării în cauză a unui raport de expertiză.
Actele dosarului au relevat și faptul că, la data de 07 iunie 2010, reclamanta a formulat o cerere de eșalonare și de amânare a plății taxei judiciare de timbru în temeiul art. 21 din Legea nr. 146/1997, cerere transmisă prin poștă și înregistrată la dosar la data de 14 iunie 2010.
în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de apel era obligată să cerceteze situația reclamată, respectiv să ceară serviciului de registratură și arhivă al Tribunalului București și al Curții de Apel București, efectuarea de verificări cu privire la înregistrarea/neînregistrarea cererii de eșalonare și de amânare la plata taxei judiciare de timbru. Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a probat depunerea cererii, prin extrasul E.
Recurenta a efectuat demersuri pentru dovedirea înregistrării unei astfel de cererii, răspunsul primit de la tribunal fiind edificator - "ca urmare a cererii dvs. înregistrate la data de 14 octombrie 2010, vă restituim înscrisurile în original depuse în acest dosar la data de 14 iunie 2010. Din eroare, înscrisurile nu au fost atașate la dosar."
Cererea de eșalonare și amânare a plății taxei judiciare de timbru, împreună cu dovezile anexate, a fost transmisă în termen legal către instanța de judecată, fiind depusă la poștă în data de 07 iunie 2010, anterior primului și unicului termen de judecată din dosarul de fond.
Susținerea că această cerere de eșalonarea nu ar fi fost trimisă prin poștă, cu respectarea prevederilor imperative impuse de art. 104 C. proc. civ. - "actele de procedură trimisă prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal" - nu este relevantă în cauză, întrucât chestiunea în sine nu este legată de respectarea vreunui termen procedural cu caracter imperativ.
Faptul că la data de 23 septembrie 2010, în cadrul ședinței publice, apărătorul reclamantei a arătat că nu mai insistă pe motivul privind existența la dosar a unei cereri de eșalonare, nu poate constitui un argument hotărâtor în apărare, întrucât neregularitățile procedurale care au fost reținute în cauză au o existență de sine-stătătoare ce se impun a fi remediate prin reluarea judecății.
S-a constatat totodată o altă neregularitate procedurală în privința modalității de îndeplinire a actului de procedură pentru primul termen de judecată din 08 iunie 2010, în fața primei instanțe, respectiv citarea la alt sediu decât cel legal pe care partea l-a indicat în cererea de chemare în judecată - citația trimisă recurentei pentru termenul de judecată din data de 08 iunie 2010, prin care i s-a comunicat și cuantumul taxei de timbru, s-a realizat cu încălcarea formelor procedurale, întrucât aceasta nu a fost comunicată la sediul din București, C.P., sediu pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată, ci la sediul apărătorului, respectiv la sediul din București, sector 1, str. A.S.P.
Faptul alegerii unui domiciliu nu instituie pentru instanță obligația comunicării actelor de procedură la domiciliul ales decât în măsura în care, odată cu alegerea domiciliului, s-a indicat și numele persoanei la care se va face comunicarea. în caz contrar, textul art. 93 C. proc. civ. este foarte clar exprimat iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții.
Actul procedural reprezentat de citarea la primul termen de judecată, prin care s-a comunicat și obligația de plată a taxei judiciare de timbru, a fost făcut cu încălcarea prevederilor art. 87 pct. 2 C. proc. civ., cu vătămarea evidentă a reclamantei, căreia i s-a respins acțiunea ca insuficient timbrată, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții și continuarea judecății.
Neregularitățile procedurale reclamate și reținute în cauză vizează direct exercițiul concret al dreptului de acces la justiție, drept protejat atât de legislația internă, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât anularea acțiunii ca insuficient timbrată este de natură a-i produce, reclamantei, o gravă și iremediabilă vătămare din perspectiva nejudecării fondului cauzei.
în acest sens, s-a invocat în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în mod special, Cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 588/27.08.2007, - conform căreia "în pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această materie - taxă judiciară timbru, Curtea subliniază că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat; în particular, ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care această restricție este impusă, sunt factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa; având în vedere circumstanțele speței și, în special, împrejurarea că această restricționare a fost impusă în faza inițială a procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporționată și astfel a adus atingere înseși esenței dreptului de acces la o instanță; așadar, a avut loc încălcarea ort. 6 alin. (1) din Convenție."
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în majoritate, a fost admis recursul reclamantei, a fost casată Decizia nr. 541/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și sentința nr. 967 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3188/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3182/2012. Civil → |
|---|
