ICCJ. Decizia nr. 3208/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 2492/PI din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât și s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții T.M. și T.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de daune morale.
Au fost respinse restul pretențiilor până la suma de 500.000 euro.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și părinții acestora au fost deportați aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951 - 1955. Măsura a fost dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ea privind și pe fratele reclamanților, dar pentru care nu există temei de acordare a daunelor morale, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin hotărârile din anul 1990 s-a stabilit pentru reclamanți și mama acestora dreptul la indemnizația lunară de 925 RON, ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că reclamanții și autorii lor, părinții, se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea trebuie admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cei în cauză determinate de măsurile respective, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamanți în acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorilor reclamanților.
Faptul că reclamanții și părinții acestora au fost obligați de către Statul Român comunist să locuiască în Bărăgan a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după ridicarea restricțiilor domiciliare fiindu-le afectate datorită condițiilor istorice viața familiară, imaginea și sursele de venit.
Astfel, a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Au fost afectate atributele persoanei care au legătură cu relațiile sociale, onoare, reputație, dar și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane.
în același timp, pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamanților și al mamei acestora, prima instanță a avut în vedere indemnizația acordată acestora în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și, în acest context, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plății asigură reclamanților repararea justă și integrală a prejudiciului, câte 4.000 euro pentru prejudiciul personal și câte 1.000 euro pentru prejudiciul autorilor.
Prin Decizia nr. 733 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanții T.M. și T.S. și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții T.M. și T.S.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acțiunii de față, a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Instanța de apel a mai reținut că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
în concluzie, instanța de apel a reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, or, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.M. și T.S., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
Recurenții au susținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiului de față ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, cu respectarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României.
în acest sens, recurenții au invocat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Totodată, recurenții au arătat că temeiurile juridice invocate în apel, respectiv prevederile art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată, neputând fi opusă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
S-a mai arătat că decizia recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurenților, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții.
Totodată, se constată că instanța de apel nu putea să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
în condițiile în care reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, temeiurile juridice invocate, care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că, în mod legal, Curtea de Apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3212/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3207/2012. Civil → |
|---|
