ICCJ. Decizia nr. 3207/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 2588/PI din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamantul G.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului 10.000 euro despăgubiri, pentru prejudiciul propriu și 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de G.V. și G.E., în calitate de descendent gradul I al acestora, fiind respinsă, în rest, acțiunea. A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 400 RON cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, reclamantul și părinții săi fiind strămutați în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Astfel fiind, în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu și 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de G.V. și G.R., în calitate de descendent gradul I al acestora, fiind respinsă în rest acțiunea precizată, întrucât nu s-a făcut dovada concludentă și pertinentă a confiscării bunurilor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1169 C. civ., potrivit cărora "cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", iar prin Decizia nr. 115987 din 05 decembrie 1990 s-a stabilit acordarea unei indemnizații în temeiul Decretului nr. 118/1990 reclamantului.
Prin Decizia nr. 737 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul G.A. și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul G.A.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acțiunii de față, a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Instanța de apel a mai reținut că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
în concluzie, instanța de apel a reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, or, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.A., indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată referitor la acordarea de despăgubiri morale.
Astfel, recurentul a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a respins solicitarea de acordare a despăgubirilor morale și că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 20.
Totodată, recurentul a considerat că decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce impune aplicarea de către instanță a prevederilor Convenției.
Recurentul a arătat că, prin neacordarea despăgubirilor pentru daunele morale pe motiv că temeiul juridic al cererii a fost declarat neconstituțional, s-ar încălca principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, recurentul a susținut că, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile și în virtutea art. 998 - 999 C. civ.
Recurentul a apreciat și că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune, astfel că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul neretroactivității.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral, în raport de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale solicitate, arătând că instanța de fond a respins acest petit cu motivarea că nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor, iar instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acestea, fiind ignorate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.
Totodată, se constată că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamantului din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.
în condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare de instanțele anterioare -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
în ceea ce privește critica privind neacordarea despăgubirilor materiale, se constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât apelul declarat de reclamant, inclusiv pe acest aspect, a fost respins.
Astfel, instanța de apel menținând soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind despăgubirile materiale solicitate de reclamant, a menținut implicit considerentele de fapt și de drept pentru care acest petit a fost respins, iar reluarea lor în cuprinsul deciziei recurate nu se mai impunea.
Având în vedere considerentele expuse, recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3208/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3206/2012. Civil → |
|---|
