ICCJ. Decizia nr. 3210/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 10 august 2010, reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat instanței constatarea caracterului politic al deportării soției sale, defuncta D.F., născută M., în localitatea Măzăreni din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 martie 1956 și obligarea pârâtului la plata de daune morale și materiale în valoare de 300.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 804 din 24 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a constatat caracterul politic al deportării soției reclamantului, defuncta D.F., născută M., în localitatea Măzăreni din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 martie 1956 și a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale și materiale; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul D.G. a fost căsătorit cu D.F., născută M., căsătoria celor doi fiind încheiată la 26 ianuarie 1963 și încetând prin decesul soției sale la data de 20 martie 1998.
Anterior căsătoriei, defuncta D.F. a fost dislocată, împreună cu familia sa din localitatea Vânători, din Bărăgan, respectiv în satul Măzăreni pe o perioadă de aproape 5 ani, respectiv de la data de 18 iunie 1951 și până la 20 martie 1956.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora iar potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate unul din actele normative enumerate de același text de lege.
Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă actul normativ în temeiul căruia s-a dispus dislocarea familiei defunctei soții al reclamantului, dar în mod evident dislocarea soției reclamantului și a familiei sale și stabilirea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate dintr-o altă zonă a țării, pe motiv că tatăl acesteia era chiabur, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, fiind de notorietate lupta regimului comunist împotriva proprietății private și a celor care anterior acumulaseră averi.
în această privință, tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere formulat este fondat, astfel că a constatat că, în raport de art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, măsura dislocării soției reclamantului D.G., defuncta D.F. (născută M.), a reprezentat o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul legii.
în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 de euro, cu titlu de dauna materiale și morale, tribunalul a constatat că acesta nu este fondat.
Nici din cuprinsul petitelor formulate de reclamant și nici din considerentele cererii de chemare în judecată nu rezultă în ce ar consta eventualul prejudiciu material suferit de reclamant personal, urmare a măsurilor dispuse asupra fostei sale soții.
Cât privește daunele morale, tribunalul a constatat că nici dispozițiile art. 1075 C. civ., nici prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, aprobată prin Legea nr. 30/1994, nici Decretul-Lege nr. 118/1990 dar nici Legea nr. 173/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 214/2006, nu reglementează vreun drept al reclamantului de a încasa despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de el însuși ori de fosta sa soție, înainte de a o cunoaște, ca urmare a unor măsuri administrativ abuzive cu caracter politic. Mai mult, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 173/2006 stabilesc un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, pentru depunerea cererii de dobândire a calității de luptător în rezistența anticomunistă, termen în raport de care, prezenta acțiune în justiție este introdusă tardiv.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanța și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în M. Of. al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății.
Prin urmare, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat de soția sa, defuncta D.F., tribunalul a concluzionat că cel de-al doilea capăt de cerere este lipsit de temei, urmând a fi respins.
Prin Decizia nr. 872/A din 5 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul reclamantului și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și, rejudecând, a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul D.G.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
în cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului și-a încetat efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
Instanța de apel a reținut că, în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
De asemenea, s-a arătat că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.G.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece s-a aplicat în mod greșit Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
Astfel, recurentul a susținut că, în speță, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României și art. 4, 5, 6, 14 și 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că, în mod legal, Curtea de Apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3209/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3212/2012. Civil → |
|---|
