ICCJ. Decizia nr. 3257/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 16433/3/2010, reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva mamei sale D.V., prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin decizia nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm; din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că, prin decizia M.A.I. sus menționată mama sa a fost strămutată din zona frontierei de vest în comuna Brateș, județul Galați, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 27 iulie 1955.
Totodată, prin acțiunea înregistrată, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 16434/3/2010 reclamantul D.T. a solicitat despăgubiri morale în sumă de 250.000 euro și ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva tatălui său D.G. prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin decizia nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, motivarea acțiunii fiind identică cu cea care face obiectul prezentului dosar.
La termenul din data de 18 octombrie 2010, Tribunalul, în temeiul art. 164 C. proc. civ. a dispus conexarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, la prezentul dosar, având în vedere că cele două cauze au aceleași părți și obiect, cu precizarea că în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamantul solicită despăgubiri în numele tatălui său, iar în prezentul dosar reclamantul solicită despăgubiri pentru mama sa.
Prin sentința civilă nr. 1406 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea principală și cererea conexă formulată de reclamantul D.T., în contradictoriu cu pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu față de mama reclamantului, D.V. în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 și a fost obligat pârâtul la către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu față de tatăl reclamantului D.G. în aceeași perioada.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatând ca reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale.
S-a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu autorilor, reclamantului i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării, că perioada petrecută în comuna Brateș i-a împiedicat pe părinții reclamantului să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.
Tribunalul a apreciat ca se impune acordarea unor daune morale în cuantum de 500 euro pentru acțiunea principală și 500 euro pentru acțiunea conexă, sume care au fost considerate necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.
S-a mai apreciat ca daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul de 250.000 euro solicitat de către reclamant pentru fiecare acțiune (500.000 euro în total) întrucât, pe de o parte, ar reprezenta chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României.
De asemenea, tribunalul nu a avut în vedere disp. O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate dar nesoluționate, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul D.T., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public și Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București.
în motivarea apelului declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, nu mai pot fi acordate despăgubiri cu titlu de daune morale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că, întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale reclamantului au fost declarate de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale, sentința instanței de fond este nelegală și se impune schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
în subsidiar, apelantul pârât a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, apreciind ca suma de 1.000 euro este exagerat de mare, ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative si al suferințelor suportate de autorii reclamantului.
în motivarea apelului, reclamantul D.T. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care au fost supuși autorii săi.
Cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea 221/2007, apelantul reclamant a arătat ca, în cauzele de față, Curtea Constituțională, nerespectând propriile decizii, uita că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept, pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr.118/1990.
Mai mult, apelantul reclamant consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/ 1994.
Apelantul invocă dispozițiile art. 20 din Constituția României, în raport de care, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Prin decizia nr. 416/ A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul D.T., a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală și cererea conexă, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstitu?ionale.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat că litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, s-a reținut că există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. In măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
în concluzie se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apei ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a, de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a constatat că pretențiile apelantului reclamant de acordare a daunelor morale nu mai pot fi primite.
în ceea ce privește precizările formulate de apelantul reclamant cu privire la temeiul juridic al acțiunii din perspectiva reglementarilor internaționale invocate, s-a reținut că susținerile apelantului conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență prevederilor reglementarilor internaționale sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin acestea. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a celorlalte reglementari internaționale.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstitu?ională pentru că, altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept.
De asemenea, Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Prin urmare, nici în cauza de față apelantul reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, deoarece nu deține un "bun" în sensul articolului menționat.
în fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că, dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
în prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză, deoarece s-ar încălca dispozițiile procedurale imperative ale art. 294 C. proc. civ.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul D.T. prin care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, a susținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Consideră că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
în ceea ce privește evitarea unei duble reparații, reclamantul a arătat că este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.
A considerat reclamantul că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei.
în raport de acestea dispoziții, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care-și găsesc aplicarea.
Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, consideră că justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor UE.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.
în cauzele de fată, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, consideră că sunt încălcate prevederile declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici), și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
în reaprecierea cuantumului daunelor morale, arată că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să și motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale.
în final, consideră că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "BUN" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definită în jurispruden?a constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se poate observa că deși recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textului menționat.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se constată că problema care se impune a fi analizată este cea cu privire la aplicarea dispoziției nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranșată prin Decizia nr. 12/2011, pronunțată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de care analizarea celorlalte critici este inutilă.
Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 78917.11.2011, s-a statuat că:
Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivită?ii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009,- având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a, Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la nediscriminare.
în același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.
Izvorul situației în care se află recurentul-reclamant constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
în situația analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum hotărârea primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3238/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2657/2012. Civil → |
|---|
