ICCJ. Decizia nr. 3801/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1443 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.
Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 5178 din 17 martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 09 iunie 1997.
împotriva sentinței civile de mai sus au formulat apel apelantele - reclamante R.D.G., R.E.M., R.E.S., P.D., iar prin decizia civilă nr. 412 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul reclamantelor, reținându-se următoarele considerente:
Astfel, pentru a stabili semnificația juridică a aprecierii instanțelor în sensul că imobilul a intrat în mod valabil în patrimoniul statului, trebuie avut în vedere că, deși dreptul de proprietate este perpetuu, adică durează de atâta vreme cât subzistă bunul asupra căruia poartă, el se transmite în modurile prevăzute de Codul civil prin art. 644 - 645 C. civ. și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește.
Având în vedere că este imposibil din punct de vedere juridic ca acest drept să se regăsească concomitent în patrimoniul mai multor persoane diferite, excluzând excepțiile consacrate care privesc modalitățile juridice ale acestui drept, se reține aspectul statuat cu putere de lucru judecat al transmiterii proprietății în cauza de față în temeiul legii - modalitate admisă de Codul civil, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin ieșirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor și intrarea lui în patrimoniul statului.
Aplicarea regulilor de drept consacrate în materia revendicării imobiliare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluție, care corespunde în cea mai mare măsură principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, asigurând astfel respectarea efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de părți, se constată că nu există două șiruri distincte de transmisiuni succesive, ci unul singur, situație în care dacă există o succesiune de transmisiuni valabile de drept de proprietate de-a lungul timpului, ultimul titlu este preferabil întrucât reflectă o situație ulterioară, iar dacă unul dintre actele juridice încheiate de-a lungul timpului nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, aceasta se regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv.
Cu alte cuvinte, ultima persoană care deține un titlu de proprietate valabil cu respectarea legii, este recunoscută ca fiind proprietarul bunului. în caz contrar, ar fi lipsit de efecte juridice un act juridic valabil de transmitere a dreptului de proprietate între două patrimonii, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar constitui o gravă atingere adusă siguranței circuitului civil.
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietare. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.
întrucât concursul dintre legea specială și legea generală, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci prin obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
în cazul de față, prin sentința civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cunoscându-se că sunt proprietare ale imobilului și în același timp fiind obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Acțiunea în revendicare a reclamantelor, prin sentința de mai sus, a fost formulată la data de 08 iulie 1997, adică ulterior înstrăinării de către Consiliul General al Municipiului București a apartamentului revendicat prin acțiunea de față, conform contractului de vânzare - cumpărare din 09 iunie 1997, către autorul pârâtei.
Prin sentința civilă nr. 5178 din 17 martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 09 iunie 1997.
Din considerentele acestei sentințe reiese că reclamantele - apelate nu au încunoștințat nici pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București și nici pe pârâtul H.A., în perioada anterioară încheierii contractului despre intenția lor de a revendica imobilul, în calitate foste proprietare ale acestuia, ori în aceste condiții, nu poate fi răsturnată prezumția de bună-credință ce operează în favoarea pârâților în temeiul art. 1899 C. civ.
Instanța de apel a reținut că, într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența CEDO are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al CEDO. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1950 "Speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l (decizia X, Y, Z împotriva Germaniei din 04 octombrie 1977).
în acest sens, potrivit CEDO noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (de exemplu hotărârea pronunțată în cauza Viașu împotriva României din 09 decembrie 2008).
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D. solicitând modificarea ei n sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează faptul că instanța de apel cu o motivare necorespunzătoare și cel puțin bizară, comparând titlurile de proprietate a constatat că nu există două șiruri distincte de transmisiuni succesive ci unul singur, situație în care dacă există o succesiune de transmisiuni valabile, ultimul este preferabil întrucât reflectă o situație ulterioară iar dacă unul dintre actele încheiate de-a lungul timpului nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, acesta se regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv.
Ca atare, se invocă că acest aspect se circumscrie astfel dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,întrucât instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând și natura acestuia.
în aceeași idee, recurentele mai susțin,că se impunea compararea titlurilor, urmând să aibă prioritate și deci câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, susținându-se din acest punct de vedere, că în cauză este relevant titlul autorului lor și nu buna-credință a chiriașului dobânditor, deoarece buna - credință nu constituie un mod de dobândire a proprietății.
Recurentele mai învederează faptul că instanțele nu au ținut seama de certificatul de moștenitor nr. 131 din 6 mai 1996 privind calitatea lor de moștenitoroare după defunctul R.G. (adevăratul proprietar al imobilului dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 30 mai 1945 și transcris din 31 mai 1945).
Recurentele mai invocă faptul că naționalizarea s-a fost făcut cu încălcarea Constituției în vigoare la acel moment și ca atare preluarea de către stat a imobilului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nu poate constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate.
Față de obiectul acțiunii în revendicare, recurenții mai invocă și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.
în acest sens se susține că dețin un bun și un drept efectiv în sensul Convenției,și că din acest punct de vedere trebuia să se țină seama și de faptul că au obținut apartamentul de la subsolul aceluiași imobil.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. înalta Curte reține următoarele:
în urma procesului desfășurat anterior între părți, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au încheiat cu bună credință contractul de vânzare cumpărare asupra imobilului din litigiu, neexistând la acel moment nici o notificare sau alt demers judiciar al antecesorului reclamanților, de natură să atenționeze asupra valabilității titlului statului. De aceea acțiunea în nulitatea contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă irevocabil.
Potrivit art. 18 alin (1) lit. c) din Legea 10/2001, masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, ceea ce în speță s-a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr 5178 din 17 martie 2000 a judecătoriei Sectorului 1 București.
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun, ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății, să creeze noi prejudicii disproporționate pe seama dobânditorilor actuali.
în acest sens în jurisprudența CEDO, cauza Raicu contra României, s-a statuat că persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, altfel s-ar încalcă principiul securității raporturilor civile.
Astfel CEDO a mai statuat că exigențele art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate ațâț în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorilor de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de stat, trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă ( cum este situația din prezenta cauză), în condițiile în care titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Decizia nr 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite, consacră prioritatea acțiunii în revendicare numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.
De altfel este de reținut că stabilirea obligației statului (în cauza Atanasiu contra României) de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraful 232 din hotărârea CEDO sus evocată) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul proprietar.
Or, validitatea titlului de proprietate al dobânditorilor nu poate fi pusă la îndoială de vreme ce contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat,iar principiul stabilității circuitului civil se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, cum de altfel au și reținut instanțele anterioare, aplicându-l astfel la circumstanțele concrete ale speței, în care titlul dobânditorilor obținut în temeiul Legii nr. 112/1995 s-,a consolidat,prin sentința civilă nr 5178 din 17 martie 2000 a judecătoriei Sectorului 1 București.
Astfel din perspectiva celor expuse,nici una din susținerile recurentelor nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Nefondată este de altfel și critica legată de, motivarea necorespunzătoare a hotărârii, în condițiile în care considerentele acesteia se circumscriu exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței la adoptarea soluției.
Astfel, recursul reclamantelor s-a respins ca nefondat
| ← ICCJ. Decizia nr. 3857/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3847/2012. Civil → |
|---|
