ICCJ. Decizia nr. 3847/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3155/ PI din 16 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta B.G. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative suferite de familia sa, bunicii C.A. și C.A., părinții D.A. și D.V. și fratele D.G., precum și acordarea de despăgubiri în valoare de 600.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca urmare a condamnării cu caracter politic luată de S.R. prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan, Ialomița, în perioada 1951 - 1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul a reținut în motivare că, în speța dedusă judecății, solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că autorii săi au beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind titularii indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care are același scop cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
în ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanta nu poate obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia nr. 919 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.
în consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.
Instanța a mai reținut că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să-1 prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizant), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).
Totodată, instanța a mai reținut că, întrucât reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, conform celor mai sus arătate, în apel nu poate invoca un alt temei de drept, respectiv art. 998 - art. 999 C. civ., decât cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
în fine, având în vedere consecințele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, la care instanța de apel s-a referit în cele ce preced, și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, criticile referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță au fost respinse ca neîntemeiate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.G., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului, reclamanta susține, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată recurenta că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de apel trebuia să aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.
Se mai arată, făcându-se trimiteri la practica C.E.D.O., că reglementările internaționale au prioritate față de cele interne.
în fine, recurenta critică hotărârea și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată atât la fond, cât și în apel.
Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, "privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.
Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale.
în acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 26 mai 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
în consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs -ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 33O6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7 noiembrie 2011) a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează".
în ceea ce privește critica vizând neacordarea cheltuielilor de judecată la instanța de fond, constând în onorariu de avocat, deși acestea au fost solicitate, se constată că este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.
Altfel spus, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.
Așa fiind, cum reclamanta a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că tribunalul a respins pretențiile acesteia, pe cale de consecință, cheltuielile de judecată nu puteau fi acordate, chiar dacă au fost solicitate.
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3801/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3851/2012. Civil → |
|---|
