ICCJ. Decizia nr. 3454/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3454/2012
Dosar nr. 9660/320/2009
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2009 la Judecătoria Târgu Mureş, reclamanţii M.A., M.N., M.M.R., C.E., M.I. şi M.P.A., au solicitat să se constate caracterul politic al hotărârii de condamnare a autorilor reclamanţilor, M.A. senior, prin Sentinţa penală nr. 313/1956 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, să se constate caracterul politic al Deciziei nr. 16222 din 28 august 1961 a M.A.I. prin care s-a stabilit domiciliul obligatoriu faţă de autorul reclamanţilor, şi să acorde despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 16.800.000 lei.
Prin Sentinţa civilă nr. 9448 din 18 decembrie 2009, Judecătoria Târgu Mureş a admis excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Mureş.
Investit fiind cu soluţionarea pe fond a cauzei Tribunalul Mureş, prin Sentinţa civilă nr. 1817 din 16 noiembrie 2010, a admis în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse în ceea ce-l priveşte pe antecesorul reclamanţilor prin Decizia nr. 16.222 din 28 august 1961 a M.A.I., a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 60.000 lei, cu titlu de daune morale, şi a respins cererea de constatare a caracterului politic a condamnării suferite de antecesorul reclamanţilor, M.A. senior, prin sentinţa penală nr. 313 din 14 noiembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, au declarat apel, reclamanţii, dar şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 52/ A din 08 aprilie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelurile şi a schimbat hotărârea atacată în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor, M.A. senior, prin Sentinţa penală nr. 313/1956 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse prin Decizia nr. 16222 din 28 august 1961 a M.A.I. şi a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că beneficiarii legii speciale pot opta între a solicita constatarea caracterului politic al condamnării sau a se adresa instanţei doar cu cererea de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a condamnării.
În cauza de faţă, reclamanţii au optat pentru prima variantă, solicitând şi constatarea caracterului politic al condamnării. Prima instanţă a respins neîntemeiat această solicitare, întrucât legea specială nu interzice în mod expres acest lucru, aşa cum de asemenea nu există o altă normă de procedură sau de drept material care să împiedice partea să formuleze o astfel de cerere.
Fiind astfel învestită, instanţa de fond avea obligaţia să constate caracterul politic al condamnării, în baza dispoziţiilor legale invocate, fără a mai fi necesară administrarea de probe.
În atare situaţie, indiferent de scopul şi finalitatea urmărită de reclamanţi, capătul de cerere este întemeiat şi urmează a fi admis.
Cât priveşte apelul pârâtului, Curtea a reţinut că rezolvarea dată de către prima instanţă cererii reclamanţilor - având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a autorului acestora, a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.
Sub acest aspect, însă, Curtea este obligată să ţină cont de faptul că norma legală menţionată a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. dacă, în acest interval. Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord; prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, prevederea legală declarată neconstituţională, este suspendată de drept.
Termenul de 45 de zile anterior menţionat era expirat la data soluţionării prezentului apel, iar legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei declarate neconstituţionale, astfel că instanţa este obligată să constate că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate în cauză, deoarece conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt definitive şi general obligatorii, ceea ce înseamnă că efectele lor se răsfrâng şi asupra altor cauze decât cea în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
De altfel, cu referire la caracterul şi obligativitatea unor astfel de decizii, s-a pronunţat chiar Curtea Constituţională (prin deciziile nr. 169 din 2 noiembrie 1999 şi 186 din 18 noiembrie 1999), statuând că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice, încetându-i de drept efectele pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României. Mai mult, nici în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea dispoziţiei legale declarate neconstituţionale sau ar depăşi termenul de 45 de zile, decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, acestea se produc în continuare.
Aşadar, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile legale invocate de reclamanţi în susţinerea acţiunii şi aplicate ca atare de către prima instanţă în soluţionarea acesteia - sub aspectul admiterii cererii privind acordarea de daune morale, nu mai pot fi reţinute ca temei juridic al unei astfel de pretenţii, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări, astfel cum aceasta a fost întemeiată în drept.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că însăşi recunoaşterea caracterului politic al condamnării penale dispuse împotriva antecesorului reclamanţilor este de natură a reprezenta, în planul percepţiei subiective a acestora, o acoperire parţială a prejudiciului moral invocat, dată fiind şi atenuarea în timp, respectiv de la momentul producerii lor, a suferinţelor morale resimţite.
Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs atât reclamaţii, cât şi pârâtul.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor morale. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului au susţinut că decizia instanţei de apel ignoră prevederile normelor europene care au prioritate faţă de legea română, că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, nemodificată mai bine de un an de zile au dobândit o speranţă legitimă de a obţine despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, ceea ce le conferă un drept la bun, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, respectiv respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor.
În dezvoltarea recursului a arătat că decizia atacată este netemeinică şi lipsită de argumente suficiente, instanţa nearătând în mod concret motivele pe care se sprijină în adoptarea soluţiei de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamanţilor. Astfel, Curtea avea obligaţia să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi că în condiţiile în care autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea solicitată de reclamanţi nu a fost sesizată, lipseşte o condiţie de exerciţiu a acţiunii, soluţia fiind aceea de respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
Recursul declarat de reclamanţi urmează a fi analizat din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci; aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii, şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în testul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Recursul pârâtului se priveşte, de asemenea, ca nefondat.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/ Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului;
d) Ordinul nr. 5/ Cabinet/ 1948, Ordinul nr. 26.500/ Cabinet/ 1948, Ordinul nr. 490/ Cabinet/ 1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securităţii Statului. ”
De asemenea, art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat prevede:
„Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
În aceste condiţii, instanţa avea îndreptăţirea de a se pronunţa asupra caracterului politic al măsurii administrative dispuse prin decizia nr. 16222 din 28 august 1961 a M.A.I., ceea ce înlătură susţinerea recurentului-pârât referitor la finele de neprimire rezultat din neparcurgerea unei proceduri administrative anterioare, în acelaşi timp, înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica privind lipsa motivării în legătură cu soluţia dată acestui capăt de cerere, din moment ce instanţa de apel a analizat condiţiile în care a fost luată măsura administrativă şi a raportat-o la dispoziţiile legale în raport de care putea constata caracterul politic al acesteia.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.A., N.M.R., M.E., M.I., M.P.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei nr. 52/ A din 08 aprilie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3453/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3455/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
