ICCJ. Decizia nr. 3332/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3332/2012
Dosar nr. 904/91/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 16 martie 2010 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul T.G. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică suferite prin sentinţa nr. 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 173/1958 a Tribunalului Suprem, pentru crima de acte de teroare prevăzută de art. 1 lit. d) din Decretul nr. 199/1950; să constate caracterul politic al măsurii administrative de confiscare a averii; să fie obligat Statul Român la despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi la despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor proprietate personală.
Prin cererea depusă la 20 aprilie 2010, petentul a precizat că renunţă la judecata cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 422 din 08 iunie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.G.
A constatat că reprezintă de drept condamnare cu caracter politic condamnarea dispusă prin sentinţa nr. 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 173/1958 a Tribunalului Suprem, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru crimă de acte de teroare prevăzută de art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decretul nr. 199/1950 cu privire la petentul T.G.
A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului 70.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
A luat act de renunţarea reclamantului la constatarea caracterului politic al măsurii confiscării averii şi la obligarea statului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la primul capăt de cerere ale acţiunii, respectiv să se constate caracterul politic al condamnării suferite prin sentinţa nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 151/1958 a Tribunalului Suprem, instanţa a constatat că însăşi legea a dispus în mod expres în acest sens, astfel încât de drept a fost stabilit caracterul politic al condamnării şi au fost înlăturate efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare.
Însă, având în vedere natura specială a cauzei, s-a apreciat că reafirmarea publică şi în cadrul unei hotărâri judecătoreşti, a caracterului politic al unei hotărâri de condamnare şi a faptului că această hotărâre este lipsită de orice efecte reprezintă o parte importantă din reparaţia pe care petentul o poate primi pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Asupra cererii de obligare a Statului Român la despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanţa a considerat că, întrucât au fost dovedite condiţiile impuse de lege şi anume: condamnarea cu caracter politic şi faptul că cel condamnat nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a) […] al art. 5, deci că prejudiciul său nu a fost reparat încă, calitatea condamnatului politic de persoană îndreptăţită la despăgubiri şi temeinicia pretenţiilor sale nu mai pot fi discutate, acestea fiind stabilite legal.
Instanţa a reţinut că poate aprecia numai cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ţinând seama de măsurile reparatorii deja acordate, care constau, în speţa de faţă, în stabilirea perioadei de detenţie ca reprezentând vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate conform art. 1 alin. (1) lit. a) alin. (2) şi ultim din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi acordarea unei indemnizaţii lunare prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 din jud. Vrancea, astfel că în baza acestor dispoziţii legale petentul încasa în aprilie 2010 suma de 1.237 RON lunar indemnizaţie şi a beneficiat şi de celelalte scutiri şi drepturi special prevăzute de art. 6 şi 7 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
S-a mai reţinut că despăgubirile ce urmează a fi acordate petentului trebuie să aibă în vedere nu numai suferinţa sa prin executarea pedepsei şi după executare ca urmare a condamnării, ci şi realităţile sociale ale vremii, de la data condamnării şi de la data acordării despăgubirilor.
Faţă de toate acestea, a-a apreciat că suma de 70.000 euro în echivalent RON la data plăţii, este de natură a reprezenta o reparaţie suficientă şi echitabilă a prejudiciului suferit de petent prin condamnare, alături de celelalte măsuri reparatorii deja obţinute.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul reducerii daunelor morale la plafonul prevăzut de O.U.G. nr. 62/2010.
Prin decizia nr. 103/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galați, secţia civilă, a fost admis apelul şi schimbată în parte sentinţa atacată, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, în sensul că a obligat pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 6.000 euro, cu titlu de daune morale.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că prin Deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I, precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamanţi prin acţiune nu mai există.
În aceste condiţii, principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora, precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opţiunea Curţii Constituţionale, există în jurisprudenţă două opinii: prima dintre acestea susţine că după data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi cea de-a doua opinie care susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speţa de faţă în considerarea faptului că reclamantul avea o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, apreciind că pretenţiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale politice trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Sub un prim aspect, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este admisibilă, textul art. 5 din actul normativ mai sus menţionat, în forma sa iniţială, permiţând o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic.
În aprecierea justeţii acordorii despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanţa a arătat că este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, suma de 70.000 euro, acordată de prima instanţă, deşi nu poate fi considerată ca fiind exagerată, a fost considerată de instanţa de apel ca fiind nepotrivit de mare, fără ca, prin această apreciere, să aibă vreun moment intenţia de a subestima suferinţele şi greutăţile cu care s-a confruntat reclamantul.
Raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că, totuşi, nu a suferit vreun prejudiciu de imagine, întrucât majoritatea bărbaţilor din comună, agricultori, s-au aflat în situaţii similare, curtea a apreciat că o sumă de 6.000 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.G. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea.
În recursul său, reclamantul T.G. solicită casarea deciziei instanței de apel şi în rejudecare, Înalta Curte să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la minim 300.000 euro daune morale.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea pronunţată de Curtea de apel pe considerentul admiterii greşite a acţiunii, în condiţiile în care, la data judecării apelului, temeiul juridic al cererii nu mai era în vigoare, textul art. 5 alin. (1) lit. a) fiind declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare – în materia controlului constituţionalităţii legilor – a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului încriminat cu Legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale – şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 18 mai 2011, dată la care – urmare declarării neconformităţii textului cu Legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate – norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 – publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I – a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, va fi admis și, admiţând apelul pârâtului, va fi schimbată în tot sentinţa nr. 422 din 08 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, în sensul respingerii acţiunii.
Vor fi menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pentru aceleași considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva aceleiași decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei nr. 103/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică, în sensul că, admiţând apelul pârâtului, schimbă în tot sentinţa nr. 422 din 08 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3331/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3333/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
