ICCJ. Decizia nr. 3333/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3333/2012
Dosar nr. 1147/115/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantele U.(C.)D. şi S.(C.)E. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru suferinţele produse ca urmare a luării măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 917 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamante şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către acestea a sumei de 25.000 euro, echivalatul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
A fost obligată pârâta la plata către reclamante a sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut următoarele:
Mama reclamantelor, C.R., împreună cu acestea, au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, instanţa constatând astfel că se află în situaţia prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că au fost cauzate atât reclamantelor, cât şi mamei lor, prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantelor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 50.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
Prin urmare, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5.000 euro/persoană/an de deportare).
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 917 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantelor.
Prin decizia nr. 710/A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timișoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de pârât şi schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantelor.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
În esenţă, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă, nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele U.(C.)D. şi S.(C.)E., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantele arată, în esenţă, că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată recurentele că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior promovării acțiunii de față și pronunțării sentinței de la fond, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să aplice principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.
Se mai arată, făcându-se trimiteri la reglementările și jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului, că reglementările internaţionale au prioritate faţă de cele interne.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare – în materia controlului constituţionalităţii legilor – a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu Legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale – şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 07 aprilie 2011, dată la care – urmare declarării neconformităţii textului cu Legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate – norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 – publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I – a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele U.(G.)D. şi S.(C.)E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele U.(G.)D. şi S.(C.)E. împotriva deciziei nr. 710/A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3332/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3334/2012. Civil → |
|---|
