ICCJ. Decizia nr. 3339/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3339/2012
Dosar nr. 4302/108/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 iulie 2010, reclamanţii C.M. şi S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamanţilor, defunctul C.P., ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii de 15 ani, prin sentinţa nr. 1100 din 20 iunie 1957, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a IlI-a Militare Cluj, în Dosarul nr. 617/1957, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire, prevăzută şi pedepsită de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 107 C. pen., art. 7 din Decretul nr. 199/1950, art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 827 din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea exercitată de reclamanţii C.M. şi S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanţa şi s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, de la data publicării în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Aşa fiind, Tribunalul Arad a constatat că de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanţele de judecată în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii C.M. şi S.A., iar prin decizia nr. 829/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respinsă calea de atac.
În considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a analizat în mod corect raportul juridic dedus judecăţii şi a dat o corectă interpretare deciziilor Curţii Constituţionale, în sensul că temeiul juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice.
Instanţa a mai reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.M. şi S.A., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente. Au fost invocate ca motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi pct. 9 C. proc. civ.
Critica invocată de recurenţi se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 202/2010 şi a celor ale art. 54 alin. (2) teza finală din Legea nr. 304/2004, republicată, referitoare la compunerea instanţei. Astfel, susţin recurenţii, deşi au înţeles să promoveze recurs împotriva hotărârii primei instanţe, aceasta fiind singura cale de atac ce putea fi promovată ca urmare a dispoziţiilor legale în vigoare, Curtea de apel, fără a pune în discuţia părţilor o recalificare a căii de atac, a soluţionat cauza în complet de doi judecători, considerând-o a fi apel.
Examinând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru considerentele ce succed:
Regula privind legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu are nicio influenţă asupra dreptului deja născut.
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221 /2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel”.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 30 noiembrie 2010, astfel că este incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (25 noiembrie 2010), nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, de unde rezultă că există o singură cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, respectiv calea de atac a recursului.
Având în vedere că, în mod greşit, Curtea de Apel Timişoara a soluţionat calea de atac formulată în cauză ca fiind apel, pronunţând decizia nr. 829/A din 21 aprilie 2011 în complet de doi judecători, deşi reclamanţii au înţeles să promoveze recurs, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea judecării recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.M. şi S.A. împotriva deciziei nr. 829/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării recursului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3338/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3340/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
