ICCJ. Decizia nr. 3340/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3340/2012
Dosar nr. 4938/83/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2517/D din 11 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte cererea reclamantului B.C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentinţa penală nr. 267 din 12 iunie 1953, pronunţată în Dosar nr. 168/1953, al Tribunalului Militar Craiova.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri pentru compensarea prejudiciul moral suferit.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantului privind celelalte pretenţii formulate.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa nr. 267/1953 a Tribunalului Militar Craiova, reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de insubordonare, executând o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani şi aproximativ o lună întrucât, fiind încorporat în vederea satisfacerii exerciţiului militar, a refuzat să îmbrace haina de militar, să pună mâna pe armă, să participe la lecţiile politice şi să depună jurământ, din motive de convingere religioasă, fiind membru al cultului Martorii lui Iehova.
Instanţa a constatat că situaţia reclamantului se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis capătul de cerere principal şi a constatat caracterul politic al condamnării suferite prin sentinţa nr. 267/1953 a Tribunalului Militar Craiova.
Pe de altă parte, măsurile de urmărire şi cercetare pentru fapta de propagandă împotriva orânduirii socialiste, în perioada 1950-1989, nu sunt măsuri administrative, în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009; de asemenea, dacă legea ţine seama doar de condamnări, rezultă că urmărirea penală nu s-a putut reţine cu titlu de măsură administrativă.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009, instanţa a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru compensarea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, până la limita sumei de 10.000 euro şi, raportat la timpul de detenţie efectiv executat şi la condiţiile concrete în care s-a executat, a apreciat că acestuia i se cuvine acordarea unei despăgubiri în cuantumul maxim menţionat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel (în şedinţa publică din 10 mai 2011 s-a recalificat prezenta cale de atac din recurs în apel ţinându-se seama de împrejurarea că obiectul litigiului are valoarea peste 100.000 RON, situaţie în care potrivit prevederilor art. 282 C. proc. civ. cu referire la decizia în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, calea de atac este apel şi nu recurs) reclamantul B.C.
Prin decizia nr. 145/A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În mod greşit instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamantul B.C. prin care acesta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, reţinând că aceasta are caracter politic.
Instanţa de apel a arătat, în esenţă, că practica Curţii de Apel Oradea este constantă în a nu acorda despăgubiri persoanelor care, din motive de conştiinţă religioasă, au săvârşit infracţiuni de insubordonare. De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 când a soluţionat recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, şi când a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
S-a mai arăta că, de altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În consecinţă, condamnarea penală a reclamantului pentru infracţiunea de insubordonare nu are caracter politic, neimpunându-se acordarea de despăgubiri morale acestuia.
Cu toate acestea, văzând că în cauză hotărârea a fost atacată doar de către reclamant şi că acestuia nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac (deşi după cum s-a arătat anterior, în situaţii similare Curtea de Apel Oradea a respins astfel de acţiuni), Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.C. împotriva sentinţei civile nr. 2517/D din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare pe care a menţinut-o în întregime.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Satu Mare, solicitând modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
O primă critică invocată de recurent vizează cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, acestea fiind supraevaluate, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate. Se arată că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, drepturi de care reclamantul a beneficiat.
Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel că se poate solicita şi dispune de către instanţă numai cu privire la constatarea carcaterului politic al condamnării.
Examinând recursul declarat de pârât, deşi calea de atac a fost formulată omisso medio întrucât acesta nu a declarat apel, având în vedere că primează motivul de ordine publică raportat la decizia nr. 32/2009 şi decizia nr. 12/2011, pronunţate de Înalta Curte în recursuri în interesul legii, Înalta Curte va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Fapta pentru care a fost condamnat reclamantul este infracţiunea de insubordonare, fiind vorba de o faptă care a vizat capacitatea de apărare a ţării şi disciplina militară, neavând nimic în comun cu împotrivirea faţă de regimul totalitar, iar această condamnare nu are caracter politic.
Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, atribuţia constatării caracterului politic al condamnărilor, în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, revine instanţei de judecată.
Analizând motivul condamnării reclamantului, se constată că acesta nu se circumscrie niciuneia dintre faptele definite de O.U.G. nr. 214/1999 ca fiind infracţiuni de natură politică.
Astfel, infracţiunea de insubordonare prevăzută în art. 503 alin. (3) din C.J.M. este o infracţiune de drept comun şi nu una politică, motivul insubordonării reclamantului reprezentându-l, în speţă, convingerile sale religioase, la care s-a făcut referire prin acţiune.
Motivul insubordonării reclamantului s-a datorat convingerilor sale religioase, neputând fi calificat ca echivalând cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Modul de executare a pedepsei nu poate constitui un criteriu în baza căruia condamnarea să fie calificată ca fiind sau nu politică, caracterul politic fiind dat fie de natura condamnării inserate în art. 1 alin. (2), fie în condiţiile definite de alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Totodată, prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 137/02.03.2010, deşi s-a soluţionat recursul în interesul legii vizând aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, s-a dezlegat şi problema de drept a caracterului politic sau nepolitic al unor condamnări penale pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, săvârşite din motive de conştiinţă, de natura celei de care se prevalează şi reclamantul în prezenta cauză.
De altfel, problema compatibilităţii libertăţii de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a făcut obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Comisia Europeană a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cetăţenii care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, Curtea Europeană concluzionând cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”, că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motivele menţionate.
În plus, la data judecării apelului, temeiul juridic al cererii reclamantului nu mai era în vigoare, textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, problema de drept a ultraactivităţii unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală, fiind de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 145/A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi, în consecinţă, se va casa decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 2517/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, iar în fond se va respinge acţiunea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 145/A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 2517/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, iar în fond respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3339/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3341/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
