ICCJ. Decizia nr. 3366/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3366/2012
Dosar nr. 40125/3/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 794 din 28 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.N.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
A obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei terenul în suprafaţă de 86,11 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, şi terenul în suprafaţă de 37 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155A, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de teren de 475,75 m.p., situată în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, sector 2.
Prin decizia nr. 2A din 04 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
A anulat în tot sentinţa judecătoriei şi a reţinut cauza pentru judecare în primă instanţă.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a precizat în faţa primei instanţe valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, dar că, prin raportul de expertiză efectuat, s-a constatat că terenul în litigiu are o valoare de circulaţie de 1.010.698,75 RON, faţă de care competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalului.
După reînregistrarea cauzei, prin sentinţa nr. 1373 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea precizată, formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 86,11 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, terenul în suprafaţă de 475,75 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, precum şi terenul în suprafaţă de 143 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155A.
Imobilele solicitate fac obiectul Legii nr. 10/2001, dar reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale de reparaţie şi nici nu a precizat care a fost motivul care a împiedicat-o să transmită în termen notificare.
Având în vedere decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, precum şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze reparaţiile în cazul imobilelor preluate abuziv, Tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru reclamantă de a-şi valorifica dreptul de proprietate preluat abuziv era formularea unei notificări.
Prin decizia nr. 443A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a constatat că acţiunea în revendicare a fost promovată de reclamantă la data de 23 iulie 2007 şi a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Cererea priveşte restituirea unei diferenţe de teren, pentru că, prin sentinţa civilă nr. 309 din 07 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA au fost obligate să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 120,14 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, pentru care reclamanta a şi fost pusă în posesie.
Tribunalul a mai reţinut că pentru terenul în suprafaţă de 81 m.p., solicitat de reclamantă, aceasta nu a formulat notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, situaţie în care sunt incidente statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.
Reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea în natură a suprafeţei de 81 m.p. teren sau dreptul la acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 503,86 m.p., ce formează obiectul prezentei cauze.
Instanţa de apel a mai constatat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii nu încalcă prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, acest drept nu este unul absolut.
A mai reţinut instanţa de apel, că reclamanta a susţinut că a fost în imposibilitate de a transmite notificare, pentru că în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 309 din 07 mai 1997 a cerut restituirea suprafeţei de 215 m.p. teren, dar prin raportul de expertiză s-a stabilit că terenul revendicat are o suprafaţă mai mică, de 120,14 m.p., suprafaţă pe care a acceptat-o cu bună-credinţă. Abia ulterior, după ce a intrat în posesia planului de amplasament a constatat că suprafaţa de teren la care are dreptul este mai mare.
Această împrejurare, a reţinut Curtea de apel, nu reprezintă justificarea imposibilităţii de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motivele invocate fiind aspecte ce nu puteau fi valorificate decât prin căile de atac specifice în procesul în care reclamanta a obţinut restituirea suprafeţei de teren de 120,14 m.p.
Nici împrejurările legate de faptul că au existat mai multe cereri de restituire întemeiate pe dispoziţiile legilor fondului funciar, nesoluţionate, nu reprezintă motive independente de voinţa părţii, deoarece acestea vizează împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forţei majore şi independente de conduita părţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să critice decizia instanţei de apel doar sub aspectul soluţionării primului capăt de cerere, considerând că instanţa a dat o interpretare greşită normelor aplicabile prin raportare la situaţia de fapt expusă.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, mulţumindu-se să enunţe principiile normei europene, fără a le aplica circumstanţelor concrete ale cauzei.
Prin acţiunea în revendicare soluţionată anterior, reclamanta a solicitat terenul în integralitatea sa, dar, din cauza unor erori de calcul, suprafaţa reţinută a fost de doar 120,14 m.p.
Plecând de la faptul că prin hotărârea judecătorească din anul 1997 i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil din str. V.T., nr. 155, şi nu doar pentru o parte din acesta, se poate afirma că diferenţa de teren, de 86,11 m.p., care a apărut ca urmare a unei greşeli de calcul, este parte integrantă din imobilul revendicat şi asupra căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate şi că reprezintă un bun actual în accepţiunea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu este prevăzută inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, iar prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să urmeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Reclamanta s-a aflat în situaţia avută în vedere de instanţa supremă, pentru că nu a putut utiliza calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive independente de voinţa sa.
Imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 s-a datorat faptului că a fost convinsă în perioada 1997-2005 că este proprietară cu acte perfect valabile asupra întregii suprafeţe de teren, în baza hotărârii judecătoreşti care stabilea o anumită suprafaţă de teren şi în baza procesului verbal de punere în posesie.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurenta susţine că are un „bun” în sensul Convenţiei şi că instanţa de apel a greşit atunci când a constatat că nu există un astfel de bun.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag. 23, etc.).
În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 03 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc.).
În cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143).
În cauză, reclamanta susţine că se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei Europene, deoarece, prin sentinţa civilă nr. 309 din 07 mai 1997, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil din str. V.T., nr. 155, nu doar pentru o parte din acesta.
Afirmaţia reclamantei nu este susţinută prin înscrisurile aflate la dosar, deoarece, prin sentinţa pronunţată în anul 1977, Tribunalul Bucureşti nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil, ci doar asupra terenului în suprafaţă de 120,14 m.p., astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii prin care instanţa a obligat pârâţii „să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 120,14 m.p., situat în Bucureşti, str. V.T., nr. 155, sector 2”.
Prin urmare, reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, doar pentru această suprafaţă de teren, nu şi pentru suprafaţa de teren de 86, 11 m.p., pentru care nu există titlu de proprietate.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că cererea sa a fost respinsă în mod greşit ca inadmisibilă, deoarece nu există nicio dispoziţie în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să sancţioneze cu inadmisibilitatea acţiunea în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a legii.
Nici această susţinere nu poate fi primită, pentru că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care prevede în ce condiţii imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Prin urmare, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
În acest sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în chiar decizia în interesul legii invocată de recurenta-reclamantă, nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108/23.02.2009.
Este adevărat că prin această decizie s-a menţionat că au deschisă calea acţiunii în revendicare persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar această situaţie nu este aplicabilă în cauza reclamantei.
Astfel, reclamanta susţine că imposibilitatea de a acţiona în temeiul legii speciale s-a datorat erorii în care s-a aflat cu privire la suprafaţa de teren deţinută de autorii săi şi existenţei unei hotărâri judecătoreşti care i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren situată în str. V.T., nr. 155.
Aceste împrejurări nu reprezintă impedimente mai presus de voinţa reclamantei în a apela la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, atât timp cât aceasta cunoştea suprafaţa de teren ce a aparţinut autorilor săi şi care este menţionată în înscrisurile pe care le-a depus personal la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 309 din 07 mai 1997, aşa cum s-a arătat, Tribunalul Bucureşti a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei doar pentru suprafaţa de 120,14 m.p. teren situat în str. V.T., nr. 155.
Cu privire la acest aspect, trebuie menţionat faptul că prin cererea de chemare în judecată de la acea vreme, reclamanta a solicitat iniţial lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 215 m.p., prevalându-se de calitatea de unică moştenitoare a bunicului său, V.M.V., care, la rândul său, avea în proprietate, cu titlu de moştenire, cota parte de 1/3 din suprafaţa de 610 m.p. teren situat în str. V.T., nr. 155.
Ulterior, însă, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită restituirea doar a suprafeţei de 120 m.p.
Prin urmare, deşi autorul său fusese proprietar pentru o suprafaţă mai mare de teren, reclamanta a înţeles să valorifice doar parţial dreptul său dobândit prin moştenire.
Faptul că a crezut cu bună credinţă în rezultatele măsurătorilor efectuate de expert nu a pus-o în imposibilitate de a acţiona, atâta timp cât suprafaţa menţionată în înscrisuri era mai mare decât cea acordată de instanţă, şi pretinde că a fost pusă în posesie cu o suprafaţă mai mare decât cea menţionată în hotărâre.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că împrejurările prezentate de reclamantă nu reprezintă justificarea imposibilităţii de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motivele invocate fiind aspecte ce nu puteau fi valorificate decât prin căile de atac specifice în procesul în care reclamanta a obţinut restituirea suprafeţei de teren de 120,14 m.p.
De aceea, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.N.M.A. împotriva deciziei nr. 443 A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3362/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3367/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
