ICCJ. Decizia nr. 3335/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3335/2012
Dosar nr. 1822/83/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 922/D din 04 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta F.M., în reprezentarea defunctului F.I. (decedat la 21 septembrie 2008), împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat, întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de soţul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a muncii de reconstrucţie după război, prin deportare pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945-25 noiembrie 1949.
A obligat pârâtul, întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantei suma de 116.000 RON pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative menţionate.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele:
După cum rezultă din adeverinţa din 18 iulie 1975 eliberată de Ministerul Muncii al R.S.R. - Oficiul de Evidenţa Documentelor de Asigurare, coroborat cu actele de stare civilă depuse de reclamantă soţul reclamantei a fost deportat la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945-25 noiembrie 1949, unde a lucrat ca maistru minier în subteran.
Faţă de această stare de fapt şi raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanţa de judecată a reţinut, ca un prim aspect, că în ce priveşte calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantei de soţie supravieţuitoare a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
De asemenea, instanţa a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în deportarea la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Asupra modalităţii concrete de reparare a prejudiciului cauzat soţului reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente disp.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanţa a reţinut în primul rând că, faţă de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză.
În al doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situaţie instanţa urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale şi, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.
Totuşi, instanţa a mai apreciat că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, numai constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăşi, nu este în măsură să asigure o reparaţie completă a prejudiciului moral încercat de soţul reclamantei. În egală măsură, s-a reţinut că dreptul la repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context, şi un conţinut patrimonial, precum şi împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis pe cale succesorală moştenitorilor legali în condiţiile limitative instituite prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În stabilirea cuantumului concret al acestuia, instanţa a pornit de la reglementările legale în materie, cele mai apropiate de situaţia dedusă judecăţii.
Sub acest aspect, prin art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990 (normă juridică ce reglementează de asemenea o modalitate de reparare a prejudiciului încercat de o persoană ca efect al unei măsuri administrative cu caracter abuziv dispuse faţă de aceasta) s-au prevăzut o serie de ipoteze legale şi remedii corelative vizând măsuri administrative abuzive aplicate unor persoane fizice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. În acest sens, prin art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ s-a stabilit că „fiecare an de detenţie sau de internare pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se consideră ca vechime în muncă un an şi şase luni”.
Pornind de la aceste prevederi legale, instanţa a apreciat că stabilirea unui cuantum al despăgubirilor morale, în sensul plăţii unei sume de bani corespunzătoare pentru fiecare lună în care soţul reclamantei a fost prizonier şi, ulterior, deportat la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S., reprezintă o reparaţie suficientă.
În concluzie, instanţa a apreciat că satisfacţia echitabilă la care s-a făcut referire mai sus s-ar realiza într-o măsură suficientă faţă de reclamant în ipoteza în care cuantumul pretenţiilor acordate s-ar situa la un nivelul dublu sumei de 1.000 RON lunar.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Bihor, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Prin decizia nr. 146 din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, au fost admis apelurile şi schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru prejudiciul moral la suma de 58.000 RON. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect, a admis instanţa de fond în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă, în calitate de succesoare a defunctului soţ, F.I., în privinţa căruia s-a luat măsura administrativă a deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945-25 noiembrie 1949, măsură care are caracter politic prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Este adevărat că această măsură luată împotriva antecesorului reclamantei nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, instanţa a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S. S. înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Acest act normativ susmenţionat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa a considerat, însă, că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, altfel aducându-se atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, părţile neputând fi puse în situaţia de-a suporta modificări ale legislaţiei care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranţă legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenţii.
Concluzionând, instanţa a arătat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, instanţa a mai reţinut faptul că, până la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, pe rolul instanţelor din raza Curţii de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanţilor în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a constatat însă fondate criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanţa de fond cuantificând în mod greşit despăgubirile cuvenite acesteia, având în vedere că daunele acordate de prima instanţă sunt excesive, iar în acest context este de reţinut durata pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic faţă de soţul reclamantei, precum şi consecinţele şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
În consecinţă, instanţa de apel a diminuat despăgubirile civile acordate de la suma de 116.000 RON la 58.000 RON şi a menţinut celelalte dispoziţii ca fiind legale şi temeinice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza Hood împotriva Marii Britanii, cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
A menţionat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporţional cu suferinţa provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi ale Decretului-Lege nr. 118/1990.
Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparaţii pe calea Legii nr. 221/2009.
A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
În situaţia în care acţiunea ar fi apreciată de instanţă ca temeinică şi legală, pârâtul a solicitat a se ţine cont de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare.
A arătat totodată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita şi dispune de către instanţă decât constatarea caracterului politic al condamnărilor şi al măsurilor administrative.
A mai precizat că în speţe similare, Curtea Europeană a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanţa europeană a mai specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă rationae materie cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, având în vedere incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 13 58/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia a fost supus soţul reclamantei, respectiv aceea a deportării, pentru munca de reconstrucţie, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a soţului acesteia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare”.
Se constată însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul în speţă însă, intimata-reclamantă nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că soţul acesteia a fost deportat în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, se reţine că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 şi pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Se reţine totodată şi aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care soţul reclamantei nu se încadrează, atâta timp cât a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 06 martie 1945.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica decizia atacată, în sensul că se vor admite apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 922/D din 04 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, ce va fi schimbată în tot şi, în consecinţă, se va respinge acţiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 146 din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică hotărârea atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 922/D din 04 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronuntatăjn şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3334/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3336/2012. Civil → |
|---|
