ICCJ. Decizia nr. 3341/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3341/2012
Dosar nr. 12483/3/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 noiembrie 2009, reclamanţii G.A.S. (fostă I.) şi I.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se constata că împotriva defunctului lor tată, I.C., au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, constând în aceea că a fost reţinut şi obligat să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră în perioada 27 iulie 1948-23 iunie 1955. Totodată, au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor ca urmare a măsurii administrative aplicate.
Prin sentinţa civilă nr. 1759 din 24 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat caracterul politic a măsurii administrative a deţinerii defunctului I.C. în perioada 27 iulie 1948-23 iunie 1955 şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor, I.C., a fost privat de libertate în diferite locuri de deţinere pe baza unui act administrativ în perioada 27 iulie 1948-23 iunie 1955, aşa cum rezultă din adresa Consiliului Securităţii Statului din 22 octombrie 1969 şi din biletul de liberare din 1955, acte coroborate cu întregul dosar ataşat de la C.N.S.A.S.
Faţă de aceste aspecte, s-a constatat că reţinerea defunctului I.C., în lipsa unui temei legal sau a unei hotărâri de condamnare, nu se încadrează în condamnările cu caracter politic de drept, aşa cum sunt ele enumerate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 sau în măsurile administrative cu caracter politic de drept, aşa cum sunt enumerate în art. 3 din aceeaşi lege.
Prin urmare, având în vedere acţiunea în constatare formulată şi faptul că sunt îndeplinite condiţiile art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, respectiv faptul că la luarea măsurii reţinerii s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Tribunalul a apreciat acţiunea în constatare întemeiată.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deţinerii defunctului I.C. în perioada 27 iulie 1948-23 iunie 1955.
În ceea ce priveşte cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs, Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate ca neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Întrucât conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, modificată, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”, Tribunalul a reţinut că nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate.
Tribunalul a mai reţinut că, prin admiterea acţiunii în constatare, reclamanţii pot beneficia de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de celelalte acte normative în vigoare, având în vedere că, din motivarea deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia nr. 459/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel București, secţia a IV-a civilă, calea de atac a fost respinsă, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, situaţie în care se află şi reclamanţii, pot beneficia, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cele care au obţinut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanţii nu au făcut obiectul unei condamnări penale, nu pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acestora nu li se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care au fost lipsiţi ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din aceeaşi lege, deoarece nu au emis astfel de pretenţii în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu li se cuvin în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa a mai reţinut că, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Din examinarea hotărârii din 04 septembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, rezultă că tatăl reclamanţilor a fost beneficiarul indemnizaţiei prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, ca urmare a măsurii administrative a stabilirii domiciliului forţat în perioada 27 iulie 1948-23 iulie 1955.
Cum acesta nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, just Tribunalul a reţinut netemeinicia celui de-al doilea capăt de cerere.
Instanţa de apel a mai reţinut, în majoritate, că, chiar dacă s-ar interpreta că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri în baza temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamanţi şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, nu s-ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi, dar şi art. 1 C. civ.
De asemenea, argumentul precum că la data intentării acţiunii – 26 noiembrie 2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, şi deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii.
Ca urmare, nici reclamanţii nu pot pretinde că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, atât la data pronunţării sentinţei, cât şi la data soluţionării apelului, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt lipsite de efecte juridice, aşa încât Curtea de apel a constatat că nu poate reţine o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.A.S. şi I.R., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanții susţine, în esenţă, că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată recurenții că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să aplice principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.
Se mai arată, făcându-se trimiteri la prevederile comunitare și la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, că reglementările internaţionale au prioritate faţă de cele interne.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare – în materia controlului constituţionalităţii legilor – a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului încriminat cu Legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale – şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 03 mai 2011, dată la care – urmare declarării neconformităţii textului cu Legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate – norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 – publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I – a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.A.S. şi I.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.A.S. şi I.R. împotriva deciziei nr. 459/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3340/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3362/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
