ICCJ. Decizia nr. 3337/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3337/2012
Dosar nr. 3032/83/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2366/D din 26 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul E.Z., fiul defunctului E.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu a numitului E.Z., nepotul defunctului E.L., pentru acordarea de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menţionate la lit. a)-f) art. 3 din Legea nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că aceasta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefacându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecinţa unor fapte săvârşite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Caracterul politic, din această perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăşi data la care a fost dispusă - anterior perioadei menţionate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 - 06 martie 1945.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu a numitului E.Z., nepotul defunctului E.L., instanţa a reţinut că acesta nu a dovedit prejudicial moral suferit personal şi direct prin faptul că bunicul său a fost prizonier în U.R.S.S. şi, implicit, nici interesul juridic în promovarea acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, înregistrat ca recurs, reclamantul E.Z.
Prin decizia nr. 139 din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a fost admis apelul şi schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea.
În consecinţă, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. dispuse faţă de tatăl reclamantului în perioada 28 octombrie 1944 -04 aprilie 1945.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea de apel a arătat că este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/1009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, instanţa a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de soţul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
Eronate sunt şi susţinerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată, şi anume, înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
A mai reţinut instanţa că, deşi prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantului, instanţa a avut în vedere durata măsurii administrative dispusă faţă de antecesorul acestuia, consecinţele produse de măsură şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
S-a apreciat, astfel, că suma ce se impune a fi acordată reclamantului este de 6.000 RON, această sumă fiind de natură a asigura o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de tatăl acestuia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza Hood împotriva Marii Britanii, cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
A menţionat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporţional cu suferinţa provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi ale Decretului-Lege nr. 118/1990.
Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparaţii pe calea Legii nr. 221/2009.
A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
În situaţia în care acţiunea ar fi apreciată de instanţă ca temeinică şi legală, pârâtul a solicitat a se ţine cont de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare.
A arătat totodată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita şi dispune de către instanţă decât constatarea caracterului politic al condamnărilor şi al măsurilor administrative.
A mai precizat că în speţe similare, Curtea Europeană a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanţa europeană a mai specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă rationae materie cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
În principal, recurentul susţine că măsura deportării, analizată prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Pe de altă parte, recurentul critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, acestea fiind exagerat de mari raportat la practica instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată următoarele:
Examinând cererea de recurs formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, prin prisma dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
Astfel, potrivit textului de lege mai sus citat, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie, aşadar, în afara unor excepţii expres prevăzute de lege, termenul de drept comun, în materia recursului.
În speţă, decizia pronunţată în apel a fost comunicată pârâtului la data de 23 mai 2011, astfel cum rezultă din dovezile de primire şi procesul-verbal de predare - Dosar nr. 3032/83/2010 al Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, iar recursul a fost depus la această instanţă, la data de 10 iunie 2011, cu depăşirea termenului de 15 zile, prevăzut de lege.
Prin urmare, recursul fiind formulat de pârât cu nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţia legală menţionată, urmează a fi respins ca tardiv.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, se constată că acestea sunt fondate, recursul urmând a fi admis, având în vedere incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia a fost supus tatăl reclamantului, respectiv aceea a prizonieratului în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantului trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a tatălui acestuia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare”.
Se constată însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul în speţă însă, intimatul-reclamant nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că tatăl acestuia a fost prizonier în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, se reţine că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 şi pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Se reţine, totodată, şi aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care tatăl reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât a fost prizonier în U.R.S.S. anterior datei de 06 martie 1945.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, se va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantul E.Z. împotriva sentinţei nr. 2366/D din 26 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 139/A din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul E.Z. împotriva sentinţei nr. 2366/D din 26 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o menţine.
Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3336/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3338/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
