ICCJ. Decizia nr. 3367/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3367/2012
Dosar nr. 329/2/2011
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 mai 2007 la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii V.M.D. şi V.E. au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, şi au solicitat să fie obligat pârâtul municipiul Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 105 m.p., situat în Bucureşti, iar, în ipoteza în care nu se poate realiza acest lucru, să fie obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea în bani a acestui teren, estimate la suma de 315.000 euro - 1.055.250 RON.
S-a mai solicitat de către reclamanţi ca instanţa să constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu, acesta fiind preluat ca urmare a aplicării prevederilor art. 30 al Legii nr. 58/1974.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în anul 1981 a fost expropriată construcţia în baza Decretului nr. 291/1981, acordându-se despăgubiri modice doar pentru construcţie, nu şi pentru terenul aferent.
Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut că imobilul-teren revendicat de reclamanţi intră sub incidenţa Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, astfel că era obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile constând în formularea unei notificări având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel reclamanţii V.M.D. şi V.E.
Prin decizia civilă nr. 509A din 16 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalul Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a considerat că este neîntemeiat argumentul că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. ar fi inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 şi urm. C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate, sancţionând încălcarea acestuia.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ. în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcând, astfel, principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil judecat de o instanţă independentă.
În acest sens, în ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care acea cale nu este efectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea formulată de către intimaţii-reclamanţi este admisibilă.
Se impunea admiterea excepţiei inadmisibilităţii având în vedere faptul că, până intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare introduse direct la instanţele de judecată sunt inadmisibile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu este încălcat dreptul liberului acces la instanţă, reglementat de art. 21 din Constituţia României întrucât, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, doar decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 04 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în măsura constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere decizia nr. 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care a statuat că „obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ.”
Totodată, în hotărârea nr. 53 din 04 iunie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, care va exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „exista posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială. Or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii de la data intrării ei in vigoare.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ. care constituie dreptul comun în materia revendicării.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu îşi producă efectele juridice.
Tot în acest sens, prin decizia civilă nr. 33/2008, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis recursul în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate unitar de instanţele judecătoreşti. Secţiile unite au decis următoarele: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”. Astfel, în raport cu art. 480 şi urm. C. civ., de principiu, are prioritate legea specială, în acest caz Legea nr. 10/2001.
Prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicaţie a legislaţiei adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor şi de a determina condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restituirea proprietăţii.
Instanţa de apel a refuzat aplicarea legislaţiei interne, cu toate că instanţa europeană a decis că dispoziţiile Convenţiei nu impun o obligaţie de restituire în sarcina Statului Român.
Intimaţii-reclamanţi au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale elementare prin legi speciale, care sunt aplicabile cu prioritate şi exclud admisibilitatea în fond a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, care constituie argumente în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii nu poate fi primită, iar recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul dedus judecăţii constă în revendicarea unui imobil în temeiul art. 480-481 C. civ.
Plecând de la situaţia juridică a imobilului în litigiu, compus din teren şi construcţie, potrivit căreia terenul a fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 58/1974, iar construcţia a fost expropriată ulterior, în baza Decretului nr. 291/1981, Înalta Curte constată că imobilul în litigiu intră sub incidenţa art. 2 lit. i) al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Imobilul în litigiu este deţinut de municipiul Bucureşti, acesta având calitatea de unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care procedura administrativă de acordare de măsuri reparatorii trebuia în mod obligatoriu urmată, cât timp imobilul nu a fost înstrăinat, pentru a putea fi invocată vreo derogare de la procedura specială instituită de art. 22 şi urm. ale Legii nr. 10/2001.
Această procedură presupune parcurgerea unei etape prealabile, care se declanşează odată cu înregistrarea notificării la unitatea deţinătoare a imobilului şi este finalizată prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivate, care este supusă controlului judecătoresc.
Prin procedura menţionată în această lege specială s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C. civ., numai în privinţa imobilelor preluate abuziv de către stat.
Posibilitatea unei astfel de derogări este reglementată expres în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, iar Legea nr. 10/2001 constituie tocmai legea specială de reparaţie.
În speţă, reclamanţii au formulat acţiune în revendicare pe calea dreptului comun la data de 11 mai 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001, chemând în judecată în calitate de pârât unitatea deţinătoare a imobilului şi solicitând restituirea imobilului pe calea dreptului comun.
Constatând că reclamanţii aveau obligaţia de a formula notificare în termenul de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1) şi (5) al Legii nr. 10/2001, prima instanţă a concluzionat corect că, după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată, deoarece reclamanţii au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe orice cale, deoarece nu au urmat procedura legii speciale, iar invocarea altui temei legal constituie o încălcare a principiului specialia generalibus derogant, conform căruia legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă arătată în Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, anume C. civ. S-a concluzionat că este greşită opinia unor instanţe că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece se ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a argumentat totodată că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, câtă vreme imobilul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu a fost revelat niciun motiv de exceptare a lor de la procedura acestui act normativ sau vreun motiv independent de voinţa lor care să îi fi împiedicat să urmeze procedura legii speciale prin formularea notificării.
Din considerentele expuse mai sus rezultă că Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun, după intrarea sa în vigoare.
Este fondată şi critica privind greşita apreciere asupra încălcării art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care reglementează liberul acces la justiţie, deoarece acest acces poate fi supus unor limitări. În speţă, accesul la instanţă nu este restrâns prin instituirea procedurii Legii nr. 10/2001, câtă vreme procedura administrativă este supusă controlului judecătoresc pe calea contestaţiei, în temeiul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, prin intermediul căreia instanţa va verifica temeinicia şi legalitatea deciziei sau dispoziţiei pronunţate.
Asupra accesului la justiţie, Înalta Curte, secţiile unite, a statuat prin decizia nr. 20/2007, dată în recurs în interesul legii, că existenţa unei proceduri prealabile administrative nu constituie o îngrădire adusă liberului acces la justiţie întrucât, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulţumite de decizia/dispoziţia organului administrativ prin care a fost finalizată procedura prealabilă o pot ataca în justiţie, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac, după cum persoanele nemulţumite au şi posibilitatea de a supune controlului judecătoresc refuzul persoanei juridice deţinătoare de a emite decizia de soluţionare a notificării.
În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte consideră că prevederile Legii nr. 10/2001 constituie norme cu caracter special, iar respectarea acestei proceduri este de principiu obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Faţă de această constatare, decizia instanţei de apel apare ca fiind nelegală, impunând admiterea recursului pârâtului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 509 A din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1555 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3366/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3381/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
