ICCJ. Decizia nr. 378/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.378/2012
Dosar nr.47472/3/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2009, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de timp, de 4 ani, 1 lună şi 9 zile, în care, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, a fost supusă măsurii administrative a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
La data de 9 iunie 2010, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, susţinând că, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, în cauza de faţă nefiind îndeplinite condiţiile legale de acordare, cât timp reclamanta nu a făcut dovada în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 813 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii în despăgubire, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut, în interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, că sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri morale atât persoanele care au făcut obiectul unor condamnări penale, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul legii de reparaţie.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa a avut în vedere măsurile reparatorii deja acordate reclamantei în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, anume, recunoaşterea perioadei dislocării ca vechime în muncă şi acordarea, începând cu anul 1990, a unei indemnizaţii băneşti lunare, iniţial, stabilită în cuantum de 822 lei lunar.
Prin Decizia civilă nr. 81/ A din 1 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 4.000 euro, în loc de 15.000 euro.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în aplicarea criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, că suma de 15.000 euro stabilită de prima instanţă este prea mare, în raport de celelalte măsuri reparatorii ce au fost acordate, după anul 1990, pentru repararea aceluiaşi prejudiciu, sens în care se impune a fi diminuată şi nu majorată la cuantumul indicat în cererea de chemare în judecată, astfel cum solicită reclamanta.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut şi că nu poate da eficienţă dispoziţiilor deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât acest fapt ar contraveni dispoziţiilor art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul 12 adiţional, relative la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la nediscriminare, şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional, care garantează dreptul la respectarea bunurilor şi, respectiv, jurisprudenţei generate în aplicarea acestor texte ale Convenţiei, pe care o detaliază.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirii morale ce i se cuvine, nu a avut în vedere toate consecinţele negative ce au fost cauzate vieţii sale sociale prin măsura administrativă aplicată şi nici cuantumul sumelor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze apreciate a fi similare cu a sa, exemplificând Cauzele Niţă şi Anghelescu contra României – 7.000 euro, pentru 4 zile şi, respectiv, pentru 10 zile de reţinere abuzivă şi Cauza Bursuc contra României – 10.000 euro, pentru 3 zile de reţinere abuzivă şi o lună internare în spital, sens în care solicită majorarea cuantumului despăgubirii.
În motivarea recursurilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti critică hotărârea pentru greşita înlăturare de la aplicare de către instanţa de apel a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, decizie care este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.
Recurenţii susţin că Decizia menţionată îşi produce efectele şi asupra proceselor aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, aplicarea sa nefiind în contradicţie cu principiului neretroactivităţii legii civile, cât timp faptele juridice nu au fost constituite, definit şi complet, sub imperiul legii vechi ori cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului reţinute de instanţa de apel, cât timp reclamanta nu era titulara unui bun pe care urmărea să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului.
Se invocă, totodată, că intervenţia asupra textului de lege invocat drept temei al pretenţiilor deduse judecăţii s-a realizat de Curtea Constituţională, nefiind vorba de o intervenţie intempestivă a legiuitorului, intervenţie sancţionată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Analizând recursurile declarate de pârâtul Statul Român şi Ministerul Public, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:
În drept, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie prevăd că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut, consecinţele declarării caracterului neconstituţional fiind similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică şi deci să mai constituie temei al pretenţiilor în justiţie.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Cât priveşte situaţia acţiunilor în justiţie aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, este de observat că suntem în prezenţa unor situaţii juridice legale aflate în curs de desfăşurare, adică surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor, motiv pentru care ele cad sub incidenţa noului act normativ.
Or, cât timp la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma legală invocată drept temei juridic nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, inclusiv ca urmare a efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti nu îi mai pot da eficienţă, în sensul aplicării ei unui raport juridic aflat în curs de constituire.
În speţa supusă analizei, în raport de considerentele de drept arătate, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 continuă să producă efecte juridice şi după data declarării lor ca neconstituţionale.
Argumentele de drept reţinute în justificarea concluziei menţionate de către instanţa de apel sunt greşite.
În primul rând, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale cauzelor aflate în curs de judecată în apel nu contravine principiului neretroactivităţii legii civile, cât timp situaţiile juridice supuse analizei instanţei de apel nu au fost definitivate mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
Apoi, cât timp, la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existenţa dreptului de despăgubire în patrimoniul său, în concordanţă cu cerinţele legii de reparaţie, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi nici nu poate invoca, cu succes, o atingere adusă dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.
Cât priveşte dreptul la nediscriminare, astfel cum el rezultă din conţinutul art. 14 al Convenţiei, se constată că poate cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, a cărei cereri de despăgubire nu a fost soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi, totodată, rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se subliniază în considerentele deciziei Curţii Constituţionale.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Aceasta, întrucât, în situaţia analizată, dreptul de creanţă ce se urmăreşte a fi valorificat în proces nu mai este recunoscut în legislaţia internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursurile analizate şi a modifica în parte Decizia recurată, în sensul că, urmare admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, va schimba sentinţa şi va respinge, în tot, cererea formulată de reclamantă.
Pentru aceleaşi motive de drept mai sus arătate, care nu se justifică a mai fi reiterate, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva aceleiaşi decizii, recurs prin care pretindea o despăgubire majorată, menţinând, totodată, dispoziţia de respingere a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 81/ A din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că urmare admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public, schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea în totalitate.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
