ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.374/2012
Dosar nr.4046/115/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2009, reclamantele N.M.V. şi R.E. în nume propriu şi în calitate de moştenitoare ale numitelor B.B.M. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin solicitând să fie obligat la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, invocând incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că la data de 18 iunie 1951 familia lor a fost deportată în Câmpia Bărăganului, unde a fost supusă la suferinţe fizice şi psihice, iar la întoarcerea acasă, în anul 1956, au găsit casa familiei vandalizată, toate bunurile fiind furate.
La data de 15 martie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu B.M. prin care a solicitat să se constate caracterului politic al măsurii deportării dispusă cu privire la familia sa în perioada 1951-1956, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri morale în sumă de 300.000 euro, invocând aceleaşi motive ca şi reclamantele.
Prin sentinţa civilă nr. 642 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte cererile şi a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă, precum şi intervenientului, a unei despăgubiri în sumă de 125.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza K. vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 41 din Convenţie, reclamanţii au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, cât timp aceştia au făcut dovada prejudiciului moral suferit prin măsura strămutării.
Prin Decizia nr. 201 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererile în despăgubire deduse judecăţii, în totalitate.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de reclamantele N.M.V. şi R.E., precum şi apelul declarat de intervenientului B.M.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că atâta timp cât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate drept temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, se impune respingerea, ca nefondate, a cererilor de chemare în judecată şi de intervenţie principală.
Instanţa a reţinut, totodată, că soluţia de respingere se impune chiar dacă procedura de judecată se află în faţa instanţei de apel, cât timp norma de drept declarată ca neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele N.M.V. şi R.E., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi intervenientul B.M., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 299 şi urm. din C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantele susţin că intervenientul B.M. a renunţat la judecata apelului, conform declaraţiei autentificată sub nr. 2009 din 25 octombrie 2010, sens în care, prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2010, se impunea ca instanţa de apel să ia act de acest fapt.
Or, adoptând soluţia de respingerea a apelului, în loc de renunţare la apel, reclamantele susţin că instanţa a acordat intervenientului ceea ce nu a cerut, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În argumentarea criticii de nelegalitate, fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele susţin că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu produce efecte cu privire la litigiile aflate în curs de judecată, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Aceasta, întrucât se creează un tratament juridic discriminatoriu între persoanele care au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi cele care nu au obţinut o astfel de hotărâre, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului relative la respectarea principiului egalităţii în faţa legii şi interzicerea discriminării.
Totodată, reclamantele susţin că nu le este imputabil faptul că legiuitorul nu a intervenit, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în scopul punerii de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile constituţionale şi prezintă, pe larg, aspectele de fapt care au determinat formularea cererii în despăgubire dedusă judecăţii.
În motivarea recursului, intervenientul susţine că hotărârile atacate sunt netemeinice şi nelegale, cât timp instanţele de fond au omis să se pronunţe asupra solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii deportării, formulată prin cererea de intervenţie.
Totodată, intervenientul invocă lipsa de seriozitate a reglementării legale prin care se instituia dreptul la despăgubire pentru suferinţele cauzate în perioada regimului comunist, sens în care solicită instanţei de recurs să pronunţe hotărâre dreaptă, în sensul acordării unei despăgubiri majorate ori menţinerii despăgubirii stabilite de prima instanţă.
Analizând recursul declarat de reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Exerciţiul dreptului de recurs este subordonat îndeplinirii a două condiţii şi anume: recurentul să fi fost parte în procesul de fond şi el să justifice un interes în casarea sau modificarea hotărârii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.
Înalta Curte, oricare ar fi chestiunile speciale supuse cercetării sale, nu are căderea de a hotărî în principiu, dând hotărâri care nu ar avea nici o aplicaţiune în cazul supus judecăţii.
În speţa supusă analizei, se constată că instanţa de apel a respins recursul declarat de intervenient ca nefondat.
Aşa fiind, cât timp soluţia nu le prejudiciază în vreun mod, reclamantele nu justifică un interes propriu în solicitarea de modificare a acestei hotărârii în sensul de a se statua cu privire la faptul retragerii apelului declarat de intervenient împotriva sentinţei tribunalului, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Relativ la critica de nelegalitate, Înalta Curte constată că pretinsul drept de creanţă invocat de reclamante, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului, funcţie de criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009, se putea verifica numai la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de către o instanţă de judecată, nu a fost definitivat pe perioada activităţii acestei legi de reparaţie.
În atare condiţii, verificările relative la existenţa dreptului de creanţă se supun dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care se cere intervenţia instanţei de judecată, motiv pentru care solicitarea reclamantelor, în sensul înlăturării de la aplicare, la momentul verificărilor jurisdicţionale, a deciziei Curţii Constituţionale, care îşi producea efectele la acel moment, nu poate fi primită.
În consecinţă, cât timp la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existenţa dreptului de despăgubire în patrimoniul reclamantelor, în concordanţă cu cerinţele legii de reparaţie, în mod corect instanţa de apel a statuat cu privire la caracterul nefondat în drept al pretenţiilor de despăgubire deduse judecăţii.
Reclamantele nu se pot prevala, totodată, în condiţiile menţionate, de existenţa unui bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici o atingere adusă dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.
Cât priveşte dreptul la nediscriminare, drept care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, astfel cum pretind reclamantele, se impune observaţia că acesta poate cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în speţă, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, ale căror cereri de despăgubire nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi, totodată, rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se subliniază în considerentele deciziei Curţii Constituţionale.
Relativ la recursul declarat de intervenient, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor legale de atac impune părţii dintr-un litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.
Ca atare, partea care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe nu are deschisă calea de atac a recursului.
În speţa supusă analizei, se constată că intervenientul nu a criticat, prin intermediul apelului hotărârea tribunalului pentru omisiunea de a se fi pronunţat cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, caz în care critica dezvoltată în acest sens prin recurs nu poate fi primită.
Referitor la solicitarea de acordare a unei despăgubirii formulată de intervenient, Înalta Curte urmează a constata că nu poate fi primită, pentru aceleaşi argumente mai sus arătate, pentru care nu a fost primită solicitarea similară formulată de reclamante.
În acest context al analizei, se impune şi observaţia că judecătorul nu este chemat să creeze norme de drept ci doar să le aplice, responsabilitatea pentru claritatea şi precizia normelor juridice edictate ori pentru situaţiile de incoerenţă şi instabilitate generate prin aplicarea unor norme neclare şi imprecise fiind în sarcina legiuitorului.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii sunt nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele N. (născută B.) M.V. şi R. (născută B.) E. şi de intervenientul B.M. împotriva deciziei nr. 201 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 378/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 370/2012. Civil → |
|---|
