ICCJ. Decizia nr. 370/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.370/2012
Dosar nr.80/109/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 943/22443 din 22 iunie 2001 şi nr. 943/1181 din 8 august 2001, C.M. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul pe care l-a deţinut în municipiul Piteşti, strada F.R., construcţie şi teren de 73 m.p., invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 738 din 25 ianuarie 2007, Primarul municipiului Piteşti a admis cererea şi a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru imobilul menţionat, preluat de stat prin expropriere, cu menţiunea că vechile construcţii au fost demolate, iar terenul a fost ocupat cu construcţii noi, autorizate (blocul P1 şi zona funcţională a acestuia).
Prin dispoziţia nr. 1400 din 29 iunie 2009, Primarul municipiului Piteşti a respins aceeaşi notificare, motivat de faptul că notificatoarea nu a prezentat acte încheiate în formă autentică cu care să dovedească că a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului; s-a reţinut, totodată, că pentru acelaşi imobil a formulat notificare P.E., înregistrată sub nr. 4142/1 din 13 octombrie 2008, care a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 86 din 20 ianuarie 2009 a Primarului Municipiului Piteşti (art. 1).
Prin aceeaşi dispoziţie s-a statuat că dispoziţia nr. 738 din 25 ianuarie 2007 îşi încetează valabilitatea (art. 2).
Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2009, reclamanta C.M. a cerut anularea dispoziţiei nr. 1400/2009 şi obligarea pârâtului Municipiul Piteşti să-i acorde despăgubiri băneşti pentru imobilul - construcţii şi teren în suprafaţă de 70,88 mp - situat la adresa mai sus arătată şi de care a fost deposedată, în mod abuziv, de stat.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că imobilul a fost proprietatea mamei sale Călin Oana, că terenul a fost dobândit prin cumpărare în anul 1945, iar construcţiile au fost edificate ulterior, că imobilul a fost înregistrat în registrul agricol, fiind stăpânit în mod continuu timp de 40 de ani, până în anul 1986, când a fost expropriat de stat fără plata de despăgubiri.
Reclamanta a susţinut, totodată, că la momentul cumpărării terenului, legea în vigoare la acea dată nu impunea forma autentică pentru încheierea contractelor, iar întinderea dreptului de proprietate rezultă şi din menţiunile cuprinse în „fişa imobilului" întocmită la momentul exproprierii de autorităţile publice.
La data de 2 martie 2010, Primarul Municipiului Piteşti a chemat în garanţie Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti (pe viitor, A.N.R.P.), cerând ca în situaţia în care va cădea în pretenţii, chemata în garanţie să răspundă în condiţiile legii, potrivit atribuţiilor ce-i sunt conferite.
În motivarea cererii, pârâtul a susţinut că a soluţionat favorabil notificarea formulată de reclamantă, dar că, ulterior, dosarul administrativ cuprinzând dispoziţia cu propunerea de acordare de despăgubiri i-a fost restituit de A.N.R.P., motivat de faptul că reclamanta nu a depus acte autentice prin care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi dovezi privind faptul preluării abuzive a acestuia de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 6 iulie 2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis în parte cererea şi a anulat dispoziţia nr. 1400 din 29 iunie 2009 emisă de Primarul municipiului Piteşti.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reprezentanţii legali ai unităţilor administrativ teritoriale, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu sunt abilitaţi de lege să dispună cu privire la încetarea efectelor unei dispoziţii de soluţionare a notificării, cât timp aceasta nu a fost atacată în justiţie şi a intrat în circuitul civil.
Instanţa a reţinut, totodată, că soluţia statuată prin dispoziţia nr. 1400/2009 este în contradicţie cu probatoriul administrat şi care confirmă dreptul reclamantei de a primi măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.
Anume, instanţa a constatat că reclamanta a făcut dovada, prin menţiunile certificatului nr. 40171/2006, că imobilul s-a aflat înscris în perioada 1967-1974 la rolul său fiscal.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că emiterea dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor este atributul exclusiv al primarului, potrivit prevederilor art. 21 alin. (4), art. 25 alin. (1) şi alin. (7) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu al A.N.R.P. Bucureşti, motiv pentru cererea urmează a fi respinsă.
Prin Decizia civilă nr. 123/ A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Piteşti.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că, atâta timp cât dispoziţia nr. 738 din 25 ianuarie 2007, prin care a fost soluţionată favorabil notificarea formulată de reclamantă, nu a fost atacată în justiţie şi a intrat în circuitul civil, pârâtul nu era abilitat să emită o nouă dispoziţie prin care să-i anuleze efectele, printr-o apreciere diferită a aceloraşi probatorii administrate de reclamantă, probatorii care au fundamentat şi soluţia din dispoziţia mai sus arătată.
Instanţa a statuat, totodată, că în raport de cadrul procedural în care s-a desfăşurat judecata, nu se justifica primirea cererii de chemare în garanţie, pentru aceleaşi motive reţinute de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Piteşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul prezintă împrejurările de fapt ce au stat la baza reinvestirii sale, cu soluţionarea notificării formulată de reclamantă.
În esenţă, pârâtul precizează că emiterea dispoziţiei nr. 1400/2001 s-a realizat în urma restituirii dosarului administrativ de către A.N.R.P. şi ca urmare a solicitării formulate de această autoritate, în sensul depunerii de către reclamantă a unor acte autentice cu care să facă dovada proprietăţii, precum şi a unor acte prin care să dovedească faptul preluării abuzive de către stat a imobilului, aspecte de fapt care nu a fost analizate de instanţele de fond, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie.
Pârâtul prezintă, totodată, jurisprudenţa instanţelor de judecată prin care s-a statuat că revocarea sau anularea unei dispoziţii de soluţionare a unei notificări emise în procedura Legii nr. 10/2001 nu se poate realiza pe cale administrativă, ci doar pe cale judecătorească, sens în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 6 din C.E.D.O., instanţele judecătoreşti au admis contestaţiile şi au stabilit că produc efecte juridice doar primele dispoziţii emise de entităţile deţinătoare.
Pârâtul arată şi că soluţia de respingere a notificării a fost justificată de împrejurarea că reclamanta C.M. nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.
Analizând criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de emitere a decizie sau, după caz, a dispoziţie motivată prin care se propune acordarea de despăgubiri către persoana îndreptăţită, în cazul imposibilităţii restituirii în natură ori când atribuirea de bunuri sau servicii în compensare nu este posibilă sau nu este acceptată, incumbă deţinătorului imobilului sau, după caz, entităţii învestite potrivit legii cu soluţionarea notificării.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, deciziile de soluţionare a notificărilor sunt supuse controlului judecătoresc putând fi atacate de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
În speţa suspusă analizei, se constată că pârâtul a emis cu privire la notificarea formulată de reclamantă două dispoziţii, anume dispoziţia nr. 738 din 25 ianuarie 2007, prin care a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 şi dispoziţia nr. 1400 din 29 iunie 2009, prin care a respins notificarea.
Apărările invocate de pârât, anume că soluţia de respingere a notificării a fost dispusă ca urmare a restituirii dosarului administrativ conţinând dispoziţia cu propunere de acordare de despăgubiri de către A.N.R.P. şi, respectiv, că această soluţie a fost determinată de lipsa înscrisurilor pe care această autoritate a solicitat ca reclamanta să le prezinte, nu sunt de natură să justifice faptul emiterii celei de-a a doua dispoziţii administrative prin care a revocat prima dispoziţie.
De altminteri, cu privire la soluţia adoptată prin cea de-a doua dispoziţie, se constată că pârâtul dezvoltă argumente contradictorii, în sensul că deşi prezintă pe larg jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti potrivit căreia nu avea abilitatea legală de a emite o nouă dispoziţie administrativă prin care să revoce o dispoziţie emisă anterior în soluţionarea aceleaşi notificări, afirmă, totodată, că soluţia a fost justificată de faptul că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, concluzie fundamentată pe aceleaşi probatorii care au stat şi la baza emiterii dispoziţiei revocate.
Aşa fiind, cât timp, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, doar pârâtului îi incumba atribuţia de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării formulate de reclamantă, atribuţie ce trebuia exercitată în condiţiile şi în limitele impuse de dispoziţiile legale edictate în acest scop, Înalta Curte constată că instanţele de fond au dispus în mod corect anularea celei de-a doua dispoziţii şi au statuat că nu poate fi primită cererea de chemare în garanţie formulată împotriva A.N.R.P., autoritate administrativă în sarcina căreia legiuitorul nu a stabilit astfel de atribuţii.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti împotriva deciziei nr. 123/ A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 366/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
