ICCJ. Decizia nr. 3612/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3612/2012
Dosar nr. 4206/83/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta L.I. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice să se constate calitatea sa depersoană îndreptăţită şi să i se plătească o despăgubire în sumă de 100.000 euro, ce i se cuvine după suferinţele trăite în timpul petrecut la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S., în perioada 03 ianuarie 1945-27 decembrie 1946.
Prin sentinţa civilă nr. 2486/D din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a respins, ca nefondată, cererea reclamantei L.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prizonieratul de război, deportarea la muncă forţată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea şi stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie nu se includ în categoria de măsuri administrative cu caracter politic prevăzut de Legea nr. 221/2009, lipsind cel puţin scopul expres determinat de lege al faptei săvârşite.
Din însuşi titlul Legii nr. 221/2009 rezultă că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, reclamanta L.I., prin mandatar A.I., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 164/2011 din data de 25 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis, ca fondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea înaintată de reclamanta L.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii de deportare pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-27 decembrie 1946 1949 dispusă faţă de reclamantă; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 24.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
Pentru a decide astfel, insatnaţa de apel a reţinut că tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării dispusă faţă de reclamantă pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie, în perioada 3 ianuarie 1945-27 decembrie 1946, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În mod greşit instanţa de fond reţine că măsura administrativă luată faţă de reclamantă nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În acelaşi sens, susţinerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi ale Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată faţă de reclamantă nu are caracter politic sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944,
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de reclamantă, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsura de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume, înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente.
Cât priveşte apărarea intimaţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin raportare la decizia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţineutcă într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei, se observă că într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţă instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Curtea de Apel a arătat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest sens Cauza Driha împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, precum şi consecinţele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciul efectiv produs, astfel că, avându-se în vedere şi practica constantă a instanţei în cazuri similare va fi obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 24.000 RON.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori judecând în echitate, în speţă se apreciază că suma stabilită de instanţă cu titlu de despăgubiri este proporţională faţă de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de reclamantă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la cuantumul despăgubirilor, a arătat ca acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei ca urmare a măsurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, pârâtul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood impotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova impotriva Bulgariei).
Este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, să creeze un just echilibru, respectiv să fie proporţionale cu suferinţa provocată, dar să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 221/2009, context legislativ în care instanţa, potrivit alin. (5) nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri şi potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005.
Instanţa trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu carater reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Dincolo de aspectele dezbătute prin cele cele preced, arată recurentul-pârât că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
De asemenea, s-au redat aspectele analizate detailat de către Curtea Europeană în legătură cu existenţa, „speranţei legitime";, în speţe similare. În consecinţă, Curtea a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. Aşadar, acestea nu pot spera ca soluţionarea cererii lor de compensaţii să se facă în temeiul unei legi în forma dată de la data introducerii cererii, iar nu în forma de la data soluţionării.
Curtea Europeană a specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibiăa rationae materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul menţinerii, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 2486/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 24.000 RON acordate reclamantei.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.
Deportarea, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui art., deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii, ca nefondată, neavând nicio relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp, s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi implicit legalizat sub forma prestaţiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
Totodată, recurentul a criticat decizia civilă nr. 164/2011 cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 24.000 RON, care sunt exagerat de mari raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
Criteriile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una cu un scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, s-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc - ex. Hotărârea din 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 mai 1984, De Jong, Baljet şi Van den Brink împotriva Olandei, Hotărârea nr. 26 mai 1988, Paules Pawels împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, Huber împotriva Elveţiei, Hotărârea nr. 12 decembrie 1991, Toth împotriva Austriei, Hotărârea nr. 13 iulie 1995, Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea nr. 18 februarie 1999, Hood împotriva Marii Britanii, sau Hotărârea din 25 martie 1999, Nikolova împotriva Bulgariei.
Pe de altă parte, recurentul a solicitat să se aibe în vedere că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit a, teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie.
De remarcat este şi faptul că la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamanta nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece sentinţa civilă nr. 2486/D/2010 a Tribunalului Satu Mare nu era definitivă şi irevocabilă - deci nu se poate considera că avea un „bun"; în sensul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, din momentul publicării deciziei, aceasta este obligatorie şi se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanţei - deci şi pentru prezentul dosar, astfel încât reclamanta L.I. nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiunea sa.
Recursurile urmează a fi admise în limitele şi pentru considerentele ce urmează:
Sunt fondate criticile vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantei, deportată la muncă forţată în fosta U.R.S.S. şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 (în speţă, reclamata a fost deportată la data de 3 ianuarie 1945), exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite ambele recursuri, cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Satu Mare şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 164/2011 din data de 25 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia în tot, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta L.I. împotriva sentinţei nr. 2486/D din data de 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3611/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3613/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
