ICCJ. Decizia nr. 3617/2012. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3617/2012
Dosar nr. 11855/3/2011
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 februarie 2011, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pârâtului G.V.
În motivare, se arată că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 08 noiembrie 2010, din cauza comportamentului de care a dat dovadă, respectiv grad scăzut de integrare în perimetrul statului italian, activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
A mai arătat reclamanta că, din declaraţia pârâtului, reiese că a părăsit teritoriul României la data de 26 iunie 2010, fiind reţinut şi returnat de către autorităţile italiene.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, art. 27 din Directiva 2004/38/CE, prevederile H.G. nr. 1367/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 509 din 09 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de către reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în contradictoriu cu pârâtul G.V., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Italiei pentru şedere ilegală la data de 08 noiembrie 2010.
Potrivit declaraţiei acestuia, a ieşit legal din România la data de 26 iunie 2010, iar la 28 iunie 2010 a ajuns în Italia, în oraşul Milano, unde a locuit cu chirie şi a lucrat în construcţii până la data de 03 noiembrie 2010, când a fost reţinut de către organele de poliţie italiene şi returnat în ţară.
În drept, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 2. alin. (1) din Legea nr. 248/2005 „cetăţenilor români care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra şi de a reveni oricând în ţară";; art. 3 alin. (1) „limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la liberă circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept‟, art. 3 alin. (3) „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate reprezintă interdicţia temporară de a călători în anumite state, dispusă de autorităţile competente române, în condiţiile prezentei legi";; art. 38 restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane: lit. b) - cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În cauză sunt, însă, incidente şi dispoziţiile art. 20 din TFUE, conform căruia: „cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre"; [alin. (2)].
Respectiv ale art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, unde, în alin. (2), se arată: „măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respecta principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri";.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 27 alin. (2) teza 1 din Directiva nr. 2004/38/CE, trebuie avute în vedere prevederile art. 27 alin. (2) teza 2 care prevăd că în fapt, „conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală";.
Aşadar, pentru a se putea aduce o limitare dreptului pârâtului la intrare ori şedere pe teritoriul Italiei, aşa cum s-a solicitat prin prezenta cerere de chemare în judecată, trebuie să existe dovezi solide că acesta desfăşoară ori a desfăşurat o activitate de natură a pune în pericol grav interesele ţării noastre sau relaţiile bilaterale dintre România şi Italia.
Această argumentare este susţinută şi de jurisprudenţa Curţii - cauza C-33/2007 (cauza Jipa împotriva României).
Or, în cauză, se observă că nu s-a produs nicio probă din care să rezulte săvârşirea de către pârât a vreunei infracţiuni ori a altei activităţi care să conducă la finalitatea indicată de textele normative amintite mai sus, singura menţiune fiind „returnat de către organele de poliţie din Italia pe motiv de şedere ilegală";.
Constatându-se că o asemenea măsură, ce se solicită a fi aplicată, apare ca fiind disproporţionată în raport cu scopul legislaţiei comunitare şi faţă de principiul aplicării cu prioritate a normei comunitare faţă de cea internă, tribunalul a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, solicitând anularea hotărârii şi, rejudecându-se cauza pe fond, să se dispună admiterea acţiunii.
Prin decizia nr. 562A din data de 2 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în acţiunea dedusă judecaţii, instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice normele legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului - dreptul la libera circulaţie.
În cadrul dreptului intern, sediul materiei în discuţie îl reprezintă Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată şi modificată prin O.G. nr. 5/2006, cu relevanţă în speţă prin prevederile art. 38 lit. b).
Acest act normativ trebuie coroborat cu prevederile constituţionale, respectiv art. 25 şi art. 20.
În acelaşi timp, măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul unui stat membru U.E., din care acesta a fost returnat, trebuie privită în contextul dispoziţiilor Tratatului de Instituire a Comunităţilor Europene, care recomandă apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităţilor, ţinând cont de faptul că fiecare stat membru al Uniunii face parte integrantă din comunitatea instituită, astfel că acestora le incumbă responsabilitatea referitoare la crearea instituţiilor comune şi funcţionalitatea lor.
Cum România a devenit, la data de 1 ianuarie 2007, stat membru al Uniunii Europene, acesteia îi revine obligaţia să respecte ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii.
Aprecierea necesităţii restrângerii dreptului la liberă circulaţie se realizează, în consecinţă, prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei astfel de măsuri.
Sub aspectul aprecierii legalităţii măsurii solicitate, în materia liberei circulaţii a persoanelor cetăţeni români, atât legislaţia internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula în raport de care dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene şi art. 4 din Directiva nr. 2004/38/CE.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne [art. 38 lit. b) şi 39 din Legea nr. 248/2005], dar şi în legislaţia comunitară (art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE) şi în cea convenţională (parag. 3 şi 4 ale art. 2 al Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Norma comunitară prevede, în mod limitativ, doar trei situaţii în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulaţie a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice.
Norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a cărui prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Prin urmare, norma internă trebuie interpretată şi aplicată, numai cu luarea în considerare a normei comunitare, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar, sub aspectul excepţiilor ce vizează libera circulaţie a persoanelor, excepţii care ar trebui să fie de strictă interpretare şi aplicare şi să fie concordante cu cele reglementate de legislaţia internaţională în această materie.
Astfel, fiind vorba de raporturi juridice în sfera comunitară, în virtutea principiului priorităţii, regulile de drept comunitar fac inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare, în măsura în care ar fi contrare, în această categorie intrând şi dispoziţiile Legii nr. 248/2005 sau acordurile cu state membre care stabilesc alte restrângeri ale exerciţiului dreptului la liberă circulaţie decât cele permise de legislaţia comunitară.
Astfel, trebuie stabilit dacă faptele pârâtului, săvârşite pe teritoriul Italiei, constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, care să justifice restrângerea unui drept fundamental al acestuia.
Sub un prim aspect, cât priveşte nerespectarea formalităţilor legale privind intrarea, circulaţia şi sejurul, primul motiv pentru care a fost returnat pârâtul, Curtea Europeană de Justiţie a arătat în cauza 48/75 Jean Noel Royer că: „Dreptul resortisanţilor unui stat membru de a intra pe teritoriul unui alt stat membru şi dreptul de şedere sunt conferite direct oricărei persoane care intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar prin tratat - în special art. 48, 52 şi 59 - sau, după caz, dispoziţiile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia, indiferent de permisul de şedere eliberat de statul gazdă";, precum şi că: „simpla neîndeplinire de către resortisantul unui stat membru a formalităţilor referitoare la accesul, deplasarea şi şederea străinilor nu poate constitui ca atare un comportament care să ameninţe ordinea şi siguranţa publică şi nu ar putea, prin urmare, în sine, să justifice o măsură de expulzare sau o detenţie provizorie pentru o asemenea măsură";.
Cu alte cuvinte, s-a apreciat că luarea unei măsuri de expulzare exclusiv pentru nedeţinerea unui permis de şedere nu constituie o măsură conformă dreptului comunitar.
Din această persectivă, instanţa de apel a arătat că nu poate primi argumentul invocat de apelantă, vizând nerespectarea de către intimatul-pârât a prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE.
Totodată, Curtea de Apel a reţinut că în cauza 30/77 Regina împotriva lui Pierre Bouchereau, Curtea Europeană de Justiţie a statuat asupra problemei dacă „din formularea art. 3 alin. (2) din Directiva nr. 64/221 - dispoziţie reluată prin art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE, şi anume că existenţa unor condamnări penale nu poate constitui „în mod automat‟ un temei pentru aplicarea unor măsuri de ordine publică sau de siguranţă publică, rezultă că existenţa unor condamnări penale nu poate fi reţinută decât în măsura în care aceste condamnări arată o tendinţă actuală sau viitoare de a acţiona într-un mod contrar ordinii sau siguranţei publice"; şi asupra înţelesului sintagmei „în mod automat‟ de la art. 3 alin. (2) din Directiva CEE nr. 64/221. Formularea art. 3 alin. (2) din directivă, conform căruia „existenţa unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru aplicarea unor măsuri de ordine publică sau de siguranţă publică"; trebuie interpretată ca solicitând autorităţilor naţionale o apreciere specifică, atât din punct de vedere al intereselor inerente protejării ordinii publice, care nu coincide în mod necesar cu aprecierile care au stat la baza condamnării penale.
Rezultă din aceasta că, nici existenţa unei condamnări penale nu poate fi reţinută, ca motiv suficient şi temeinic pentru limitarea dreptului la liberă circualtie, decât în măsura în care circumstanţele care au determinat această condamnare arată existenţa unui comportament personal care constituie o ameninţare actuală pentru ordinea publică. Deşi, în general, constatarea unei ameninţări de acest tip implică, pentru persoana în cauză, existenţa unei tendinţe de a păstra acest comportament pe viitor, este posibil ca numai comportamentul din trecut să constituie o asemenea ameninţare pentru ordinea publică. Este de competenţa autorităţilor şi, după caz, a instanţelor naţionale să hotărască, în fiecare speţă, ţinând seama de condiţia juridică specială a persoanelor care intra sub incidenţa dreptului comunitar şi de caracterul fundamental al principiului liberei circulaţii a persoanelor.
Prin aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană de Justiţie a răspuns şi la întrebarea dacă termenul „ordine publică"; utilizat la art. 48 alin. (3) trebuie interpretat ca incluzând raţiunile de stat (reasons of State), chiar şi atunci când nu există o ameninţare la adresa păcii şi ordinii publice (breach of the public peace or order) sau, într-un sens mai restrâns, ca incluzând noţiunea de ameninţare la adresa păcii, ordinii şi siguranţei publice (threatened breach of the public peace, order or security) sau dimpotrivă într-un sens mai larg.
S-a arătat astfel că: „în hotărârea din 4 decembrie 1974 (cauza 41/74, Van Duyn, Recueil 1974), Curtea a subliniat că noţiunea de ordine publică în context comunitar şi, în special, ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor trebuie înţeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de aplicare nu ar putea fi determinată unilateral de către fiecare dintre statele membre fără controlul instituţiilor comunitare.
În aceeaşi hotărâre, s-a mai constatat că împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noţiunea de ordinea publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi, prin urmare, este necesar să li se recunoască, în această privinţă, autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat şi de dispoziţiile adoptate pentru aplicarea acestuia. În măsura în care poate justifica anumite restricţii pentru libera circulaţie a persoanelor care intră sub incidenţa dreptului comunitar, recurgerea autorităţii naţionale la noţiunea de ordine publică presupune, în orice caz, existenţa, în afară de perturbarea ordinii sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a unei ameninţări reale şi suficient de grave care afectează un interes fundamental al societăţii";.
Aplicând în speţa de faţă, principiile dezvoltate în legislaţia comunitară şi hotărârile menţionate anterior de Curtea Europeană, se constată că în cauză, deşi în acţiunea introductivă se face referire la comportamentul pârâtului care a constat în gradul scăzut de integrare al acestuia pe teritoriul statului italian şi faptul că acesta ar fi avut o activitate infracţională care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice, şi care justifică în opinia apelantei temerea că pârâtul ar păutea săvârşit pe viitor, fapte de natură a aduce atingere ordinii publice nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri de condamnare a intimatului pentru vreo infracţiune şi nici nu au fost administrate alte dovezi care să demonstreze existenţa unei tendinţe a pârâtului de a avea sau de a păstra un anumit comportament infracţional pe viitor, comportament ce, în plus, ar constitui o ameninţare actuală, reală şi suficient de gravă care să afecteze un interes fundamental al societăţii italiene.
Pe de altă parte, deşi se susţine că pârâtul a fost considerat un pericol public de către organele de politie din Italia, nu s-a făcut dovada nici a acestor susţineri.
Or, în ipoteza în care trebuie să fie analizate restrângerile aduse unui drept condiţional, mecanismul de control trebuie să se raporteze la existenţa unei baze legale prin care se instituie ingerinţa, legea trebuind să întrunească şi calităţile de a fi accesibilă şi previzibilă, la existenţa unui scop legitim, care să justifice restrângerea şi la necesitatea acestei limitări într-o societate democratică, în sensul că aceasta trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase şi să existe un raport de proporţionalitate între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale apărării interesului public, între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.
Prin raportare la cele de mai sus, Curtea de Apel a reţinut că, în pricina de faţă, apelantul ar putea susţine că restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanei returnate dintr-un stat, în baza unui acord între cele două state, vizează un scop legitim, reprezentat de menţinerea unui climat de bună colaborare dintre România şi statul respectiv.
În acelaşi sens, deşi poate fi admis argumentul apelantei că nu este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe asupra legalităţii sau justeţei măsurii de returnare dispusă de autorităţile italiene, acest argument nu este prin el însuşi suficient pentru ca instanţa română să interzică dreptul la libera circulaţie al cetăţeanului său, în speţă, al pârâtului, pe teritoriul statului italian.
Aceasta, întrucât măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul unui stat membru U.E., din care acesta a fost returnat, trebuie privită în contextul dispoziţiilor Tratatului de Instituire a Comunităţilor Europene, care recomandă apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităţilor, ţinând cont de faptul că fiecare stat membru al Uniunii face parte integrantă din comunitatea instituită, astfel că acestora le incumbă responsabilitatea referitoare la crearea instituţiilor comune şi funcţionalitatea lor.
Or, deşi măsurile dispuse, din motive de ordine publică sau siguranţă publică, ar trebui să respecte principiul proporţionalităţii, în cauză, acestea se întemeiază exclusiv pe conduita intimatului. Această conduită trebuie să constituie, însă, în raport de cele anterior prezentate o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, măsura neputând fi justificată de motivări care nu prezintă legătură efectivă cu cazul în sine sau sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Pe de altă parte, simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de şedere, pe teritoriul statului italian, al unui cetăţean român, nu poate fi circumscrisă excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva nr. 2004/38/CE prevede ca nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertăţii de circulaţie decât în condiţiile la care s-a făcut anterior referire.
Obligaţia asumată de România, prin acordul încheiat cu statul italian, a fost aceea de a readmite pe cetăţenii săi, care au fost expulzaţi, în scopul combaterii imigraţiei ilegale, dar această obligaţie, de ordin general şi de prevenţie generală, nu poate justifica, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului - pârât, pe teritoriul Italiei.
Chiar dacă nu s-ar avea în vedere considerentele anterior expuse, pentru ipoteza în care s-ar reţine ca norma internă este pe deplin conformă dreptului comunitar anterior evocat, instanţa de apel a constatat că, deşi comportamentul pârâtului în Italia nu a respectat normele care reglementează dreptul de şedere pe teritoriul statului italian, în sensul depăşirii perioadei de 3 luni, totuşi limitarea de către instanţa română a libertăţii lui de a circula în Italia, nu se justifică, în baza art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 - ce reprezintă temeiul legal al cererii reclamantei - deoarece activitatea concretă a pârâtului în Italia nu a adus nicio atingere intereselor României şi nici relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări. Cel puţin, nici o dovadă în acest sens nu a fost adusă de către reclamantă, iar o prezumţie a instanţei în acest sens este exclusă, de vreme ce, textul de lege se referă la existenţa unei atingeri grave a intereselor României, ceea ce înseamnă că, aspectul trebuia să fie ori dovedit ori de notorietate publică.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 pentru limitarea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia, cu atât mai mult cu cât, instanţa nu este obligată să admită limitarea, ci chiar în cazul îndeplinirii condiţiilor legale, ea poate limita sau nu dreptul la liberă circulaţie.
De asemenea, instanţa a observat că, cererea reclamantei este de prisos, de vreme ce, aşa cum se arată şi în apel, pârâtul nu se mai poate întoarce în Italia, având interdicţia aplicată de Statul Italian.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, solicitând ca instanţa de recurs să reţină cauza spre rejudecare în baza art. 314 C. proc. civ. şi, pe fond, să admită cererea de chemare în judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 8 noiembrie 2010, măsura restrictivă impusă de autorităţile italiene justificându-se din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum şi art. 6 alin. (1) şi art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE. în considerarea prevederilor art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE, autorităţile italiene au dispus măsura returnării pârâtului, măsură ce face dovada faptului că acesta nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile italiene competente.
Totodată, s-a învederat că instanţele judecătoreşti nu se pot subroga legiuitorului în crearea de normă juridică favorabilă pârâtului, atâta timp cât legiuitorul a statuat în mod clar şi fără echivoc, prin dispoziţiile actelor normative europene şi prin cele naţionale, faptul că restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor UE şi a membrilor lor de familie se dispune pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, fiind întemeiată exclusiv pe conduita persoanei în cauză, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Astfel, autorităţile italiene au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul, prin conduita sa, reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii Statului Italian.
Instanţa de apel nu a reţinut că motivele imperative de ordine şi siguranţă publică subzistă atunci când persoana de îndepărtat a manifestat comportamente care constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă pentru drepturile fundamentale ale persoanei ori pentru integritatea publică, făcând urgentă îndepărtarea, întrucât continuarea şederii sale pe teritoriul Statului Italian este incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi sigură.
În considerarea exigenţelor legislaţiei UE, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul Italiei - stat membru al UE - ar dovedi exact contrariul, cu repercursiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Pârâtul face parte din categoria cetăţenilor expulzaţi, care ignoră în mod culpabil legislaţia în vigoare, fapt pentru care, în conformitate cu dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, instanţa trebuia să admită cererea reclamantului şi să pronunţe o decizie care să vizeze interzicerea deplasării pârâtului în Italia, pe o perioadă determinată.
Conform art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia Statului Român, dar în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Între aceste obligaţii, legiuitorul a prevăzut prin art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 248/2005 şi pe aceea de a respecta legislaţia României şi a statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite de legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluţia recurată în baza criticilor susţinute în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază ca acestea nu întrunesc cerinţele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se constată că instanţele anterioare au reţinut situaţia de fapt dedusă judecăţii în concordanţă cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă parte, s-au identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern [art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005], cu privire la care s-a constatat incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar, care au prioritate, motiv pentru care cele dintâi au fost înlăturate.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul Statului Italian, de unde a fost returnat la 8 noiembrie 2010, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie: „b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat";.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (...)";.
Din formularea normei incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul îndepărtării persoanei de autorităţile statului pe teritoriul căruia se afla şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Din această perspectivă, în mod corect instanţele anterioare s-au raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa CJCE creată în interpretarea acesteia, din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european, fiind deopotrivă adecvate şi referirile la art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Astfel, este cert că intimatul, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 parag. 1 Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei CJCE, în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (TCE) ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 15 decembrie 1995 a CJCE în Cauza Bosman, C - 415/93).
În acest cadru, este întemeiată susţinerea recurentului în sensul că Directiva nr. 2004/38/CE nu împiedică autorităţile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exerciţiului acestui drept pentru un cetăţean român, însă, restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului legal de şedere - şi, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În acest context, se reţine că motivaţia recurentului că se tinde la stoparea migraţiei ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situaţia particulară a persoanei vizate, aşadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenţie generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE şi în Cauza Jipa în soluţionarea chestiunii prejudiciale invocate de instanţele din România, într-un context similar.
În jurisprudenţa CJCE s-a statuat de asemenea, că noţiunea de „ordine publică‟ presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza Orfanopoulos şi Oliveri, C-482/01 şi C-493/01), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 562A din data de 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3614/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3618/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
