ICCJ. Decizia nr. 3610/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3610/2012
Dosar nr. 1752/30/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 12 martie 2010, reclamanta R.D. (născută T.) a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 600.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, T.I., urmare a condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 27 din 15 ianuarie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în Dosar nr. 926/1951, precum şi urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 7098/1957, prin care i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu pentru 24 de luni în localitatea M.G., raion Feteşti, regiunea Constanţa (Câmpia Bărăganului); să dispună plata sumei de 5.000 (cincimii) RON actualizată cu indicele de inflaţie pe perioada 1952 până la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat tatăl reclamantei să le plătească în favoarea statului conform sentinţei penale nr. 27 din 15 ianuarie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în decizia nr. 926/1951 cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1694 din 23 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta R.D.; a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat tatălui reclamantei şi a respins în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut cu privire la fondul cauzei că, potrivit considerentelor sentinţei penale menţionate de reclamantă, tatăl său a devenit membru în ianuarie 1949 al Organizaţiei Naţional Creştine, depunând jurământul şi participând la şedinţele organizaţiei în cadrul căreia urma să desfăşoare activitate de curier. S-a apreciat că, întrucât inculpatul T.I. a activat în cadrul unei organizaţii de tip fascist care-şi propunea răsturnarea regimului instaurat deja în ţară, fiind de acord cu scopul acesteia şi recunoscând faptele imputate, a comis o faptă periculoasă social ce se încadrează dispoziţiilor art. 209 pct. 3 C. pen.
Din lecturarea cu atenţie a Legii nr. 221/2009 reiese cu claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fîind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [alin. (3) al art. 1], precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
Or, acestea fiind spuse şi având în vedere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se constată că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă, în privinţa defunctului său tată, se grefează întocmai pe ipoteza de text, el fiind supus în baza art. 209 pct. 3 C. pen. unei condamnări, ce se încadrează noţiunii de condamnare de drept în accepţia normei enunţate, împrejurare ce îi legitimează fiicei sale calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Împrejurarea că, în considerentele sentinţei penale se apreciază că organizaţia căreia îi aparţinea tatăl reclamantei avea un caracter fascist, nu poate atrage incidenţa însă a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, conform cărora „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie";, cât timp scrierile istorice nu tratează gruparea în discuţie, cunoscută sub numele de Organizaţia Naţional Creştină, condusă de numitul T.I., drept una fascistă ori legionară. De altfel o concluzie contrară nu este îngăduită, dat fiind că organizaţia respectivă a fost înfiinţată chiar în perioada regimului totalitar, având drept scop înlăturarea acestuia, după cum reiese, fără echivoc şi din conţinutul jurământului depus de membrii săi.
Instanţa de fond a arătat că situaţia de speţă se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) al legii, instanţa a observat că art. de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel că solicitarea în acest sens a reclamantei este întemeiată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin privarea de libertate a tatălui reclamantei), consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, vieţuirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate, totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie), intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă, înstrăinarea de familie).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, prima instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta sau tatăl său au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă s-a constatat că niciunul dintre cei doi nu au beneficiat însă de actele normative arătate.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 50.000 euro pentru suferinţa cauzată tatălui reclamantei prin privarea sa de libertate şi atingerile aduse valorilor strâns legate de persoană, precum şi stigmatul purtat mai apoi toată viaţa, după eliberare, reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit de antecesor, admiţând astfel parţial demersul judiciar iniţiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamanta R.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin precizarea motivelor de apel, a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii în concordantă cu decizia Curţii Constituţionale din data de 21 octombrie 2010.
Prin decizia nr. 863/A din data de 5 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta R.D.; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi rejudecând a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut sub aspectul cuantumului sumei, solicitat de către apelanta-reclamantă, că apelul reclamantei este neîntemeiat, deoarece prin efectele deciziei Curţii Constituţionale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acţiunii reclamantei.
Referitor la apelul declarat de către pârât, curtea de apel a reţinut că, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi corelativ, a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta R.D. solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, precizată şi completată, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat urmare a condamnării politice abuzive pe care a suferit-o antecesorul său, T.I.
În motivarea recursului, reclamanta a invocat interpretarea eronată a legii, neaplicarea prevederilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., precum şi ignorarea principiului tempus regit actum, care au determinat pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii deduse judecăţii, fiind totodată lipsită şi de temei legal şi dată cu încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prevederile Legii nr. 221/2009 au avut ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau al unor măsuri administrative cu caracter politic.
Anterior apariţiei acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru repararea unor anumite categorii de prejudicii suferite în timpul regimului comunist de persoanele prevăzute expres în aceste acte normative.
La data adoptării Legii nr. 221/2009, aceasta s-a dorit să aibă caracter de complinire şi nu de a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 1945-1989; repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, etc.; acordarea de daune morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu au fost suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărâre judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic aplicate, dacă bunurile nu au fost restituie sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în baza celorlalte legi reparatorii (Legea nr. 10/2001).
Referitor la principiul egalităţii în drepturi, recurenta-reclamantă a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natura politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
A mai menţionat reclamanta că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituţional art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reţinut că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocol nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000.
Ca atare, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anume manieră.
Aceste principii au fost reluate în jurisprudentă recentă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunţată în anul 2009.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudentă sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Cu privire la principiul neretroactivităţii, s-a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia parag. 81).
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil, aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranţa circuitului civil şi ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalităţii şi a ordinii de drept.
Referitor la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin motivele de recurs s-a arătat că judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată şi să mai constate că ar exista neegalitate între părţile care au putut obţine hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, faţă celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei şi-au pierdut această şansă.
Totodată, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 modificată, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5 art. 7 (în Anexa 1) Rezoluţia APCE nr. 1096 din 996 şi Rezoluţia APCE nr. 1481 din 2006 etc, deoarece Constituţia României la art. 20 prevede următoarele: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi ratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";.
Aceste prevederile legale internaţionale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt reglementările internaţionale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
Legiuitorul are obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituţionale, în armonie cu prevederile constituţionale şi prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru că altfel s-ar crea un vid legislativ.
Faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenţilor şi nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Recurenta a invocat ca temei juridic al acţiunii sale şi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, intrată în vigoare în 1951, la care România a aderat în 2 noiembrie 1950, prin decretul nr. 236 publicat în M. Of. din 2 decembrie 1950.
S-a invocat şi incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului, având în vedere că, atât totala incoerenţă legislativă manifestată la nivel naţional, cât şi lipsa totală a unei practici judiciare unitare, creează încălcări sistematice ale dreptului reclamantei şi celorlalţi reclamanţi din procese similare, la un proces echitabil
Art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost invocat, atât datorită încălcărilor dreptului de proprietate al antecesorului reclamantei prin condamnare şi deposedarea abuzivă de bunurile pe care le avea, cât şi datorită faptului că drepturile la reparaţie materială şi morală din partea statului care a creat prejudiciul, prin acţiuni ilicite, sunt la rândul lor drepturi patrimoniale protejate şi garantate de Convenţia Europeană, de Constituţia României, de C. civ. român şi de legislaţia internă specială pe care a invocat-o ca temei de drept al acţiunii (Legea nr. 221/2009, modificată).
Instanţa are obligaţia de a constata şi sancţiona aceste încălcări în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene, care face parte integranta din Convenţie.
Recurenta-reclamantă a susţinut, în subsidiar, aplicabilitatea disp. art. 3 C. civ., care prevăd ca „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate";.
Din punctul de vedere al dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, această lipsă totală de unitate a practicii judiciare în materie, manifestată între instanţe aparţinând aceluiaşi stat, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare şi a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Situaţia, fără precedent într-un stat de drept, creată de incoerenţa legislativă şi lipsa totală a unei practici judiciare unitare în această materie se cer a fi contracarate prin aplicarea constituţională a principiilor de drept internaţional şi a tratatelor şi convenţiilor la care România este parte.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Nu se poate susţine nici aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3 C. civ. Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece faptul că acţiunea reclamantei a fost respinsă, arătându-se argumentat în considerentele hotărârii motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată, nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.D. împotriva deciziei nr. 863/A din data de 5 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3609/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3611/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
