ICCJ. Decizia nr. 3611/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3611/2012
Dosar nr. 2388/116/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanta N.Z. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună: constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării şi stabilirii cu domiciliu obligatoriu a autorului N.G., măsură dispusă prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 şi ridicată prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 6100/1955; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009; obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii de 100 RON/zi întârziere, de la data comunicării hotărârii şi până la plata efectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 2204 din 08 septembrie 2010, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.Z. şi a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.500 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul N.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor că suma solicitată de reclamantă este de 5000.000 euro, însă art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 limitează cuantumul despăgubirilor la doar 5.000 euro pentru soţ şi descendenţii de gr. I.
Din hotărârea nr. 145/1991 rezultă că defunctul a beneficiat de măsuri reparatorii stabilite în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, în baza hotărârii menţionate stabilindu-se o indemnizaţie de 833 RON lunar.
Având în vedere perioada cât a durat măsura administrativă, respectiv 1951-1955, vârsta defunctului la acel moment de 25 de ani, faptul că s-au acordat despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2, instanţa de fond a apreciat că suma de 1.500 euro este suficientă pentru prejudiciul moral suferit de soţul reclamantei, ţinând cont şi de perioada mare de timp ce s-a scurs de la luarea măsurii, de 55 ani, faptul că astfel de măsuri au fost dispuse într-un context istoric tulbure generat de instaurarea regimului comunist, fără a minimaliza însă consecinţele ce le poate lăsa în psihicul fiecăruia dintre cei ce au fost supuşi unei astfel de măsuri.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o sub aspectul cuantumului nesemnificativ stabilit de instanţă, faţă de prejudiciul moral adus autorului prin măsura abuzivă a strămutării pe o perioada de circa 5 ani şi a privaţiunilor rezultate din îngrădirea libertăţii de mişcare, educare şi exprimare, precum şi a umilinţelor îndurate şi a abuzurilor în muncă exercitate asupra acestor persoane.
Prin decizia nr. 86 din data de 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă N.Z.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o aplicare corespunzătoare în cauză a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, stabilind că apelantei-reclamante i se cuvine suma de 1.500 euro în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul ei prin măsurile administrative cu caracter politic la care se face referire prin acţiune.
Este incontestabil faptul că autorul apelantei a suferit prejudicii morale în perioada de peste 4 ani în care a fost victima măsurilor administrative constând în dislocarea din judeţul Timiş (unde se născuse şi locuia) şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu într-o localitate din judeţul Ialomiţa.
Totuşi, apelanta-reclamantă nu este cea care a suferit direct acţiunea vătămătoare, ci poate pretinde despăgubiri doar pentru că legea permite acest lucru soţiei celui prejudiciat.
Or, nu se poate omite împrejurarea că acţiunea în repararea daunelor moale are caracter strict personal, fiind intim şi esenţial legată de atributele ce revin persoanei fizice ca subiect de drept civil, de drepturile personale nepatrimoniale ale acesteia.
În acest context, suma ce poate fi acordată cu titlu de daune morale nu poate fi echivalentul celei ce s-ar fi cuvenit persoanei care a fost nemijlocit vătămată, cuantumul ei urmând să reflecte tocmai aspectul că despăgubirile sunt pretinse de către altcineva decât păgubitul.
Cu alte cuvinte, tocmai pentru că nu a fost direct prejudiciată, apelanta nu este îndreptăţită să i se acorde suma de bani de care ar fi putut beneficia victima măsurilor administrative cu caracter politic.
Sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale are o importanţă deosebită şi împrejurarea indiscutabilă că autorul apelantei a beneficiat deja de drepturile patrimoniale, facilităţile şi gratuităţile ce decurg din prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (a se vedea în special dispoziţiile art. 4, 8 şi 9, dar şi de cele prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Toate aceste elemente care constau din prestaţii cu caracter patrimonial sau care au natura unor drepturi personale nepatrimoniale, i-au fost acordate sau recunoscute de către Statul Român - intimat-pârât în prezentul proces -tocmai pentru a înlătura sau a atenua, pe cât posibil, consecinţele suferinţelor fizice şi psihice înregistrate de autorul apelantei în intervalul de timp în care a avut domiciliu obligatoriu.
Curtea de Apel a apreciat că prin obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 1.500 euro în echivalent lei se creează şi condiţiile necesare pentru realizarea pe deplin a principiului asigurării unei reparaţii echitabile şi suficiente (astfel cum acest principiu este definit în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene pentru Drepturile Omului) a prejudiciului moral la care face referire apelanta.
În caz contrar, s-ar ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia din urmă, dar s-ar încălca şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) ultima teză şi cele ale art. 51 din Legea nr. 221/2009.
De altfel, dacă avem în vedere conţinutul considerentelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, ar fi însemnat ca pretenţiile deduse judecăţii să fie respinse ca neîntemeiate.
Prin această decizie - care în temeiul art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M. Of. şi sunt general obligatorii - s-a statuat că „prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale";.
Curtea de Apel a reţinut că nu poate face aplicarea în speţă a acestei decizii deoarece ar însemna să se contravină dispoziţiilor imperative şi de ordine publică ale art. 296 teza finală C. proc. civ., încălcându-se principiul neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta N.Z. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta N.Z. a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererii principale.
Consideră reclamanta că sentinţa este nelegală pentru faptul că acel cuantumul stabilit de instanţă este nesemnificativ faţă de prejudiciul moral adus autorului prin măsura abuzivă a strămutării pe o perioada de circa 5 ani şi a privaţiunilor rezultate din îngrădirea libertăţii de mişcare, educare şi exprimare, precum şi a umilinţelor îndurate şi a abuzurilor în muncă exercitate asupra acestor persoane.
Consideră reclamanta că decizia instanţei de apel de menţinere a soluţiei de limitare a cuantumului despăgubirilor este nelegală raportat la faptul că anterior autorul a beneficiat de despăgubiri lunare prin Hotărârea nr nr. 145/1991, întrucât printr-un calcul aritmetic efectuat la cei 1.500 euro stabiliţi de instanţa ca despăgubiri raportat la numărul de 50 luni de strămutare, reiese un cuantum de 30 euro/luna de strămutare, respectiv circa 125 RON/lună.
Dacă raportăm această despăgubire lunară stabilită de instanţă la cuantumul stabilit anterior în baza Decretului-Lege nr. 188/1990 şi acordat autorului prin Hotărârea nr. 145/1991, în cuantum de 833 RON/lună, observăm că suma este total nesemnificativă şi nu se mai realizează scopul pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, conform Expunerii de motive din Proiectul de lege (depus la dosarul cauzei), respectiv repararea integrală a prejudiciului moral prin acordarea unor daune reale faţă de prejudiciul moral suferit ca urmare a abuzurilor comunismului.
Daca legiuitorul ar fi dorit ca acest prejudiciu să fie reparat definitiv şi în mod real prin acordarea unui cuantum atât de mic raportat la numărul de luni de abuz, ar fi apreciat necesar a fi mărit cuantumul lunar acordat în baza Decretului-Lege nr. 188/1990 şi ar fi dispus o modificare a cuantumului acordat prin această lege şi nu prin adoptarea uneia noi care să conducă la stabilirea întinderii prejudiciului de către instanţa de judecată şi a crea diferenţieri de la un caz la altul.
Întrucât legiuitorul a avut în vedere ca scop al adoptării acestei legii, repararea integrală a prejudiciului prin acordarea unor despăgubiri reale raportate la întinderea prejudiciului stabilit de instanţă de la caz la caz şi nu a dispus majorarea cuantumului acordat prin Decretul-Lege nr. 188/1990 consideră reclamanta că instanţa a stabilit un cuantum insuficient al daunelor acordate la suma de circa 125 RON/lună de strămutare, în condiţiile în care anterior, legiuitorul a acordat 833 RON/lunar.
Apreciază recurenta că aceste daune trebuiau să depăşească cuantumul total al despăgubirilor acordare deja anterior, întrucât acesta este scopul adoptării Legii nr. 221/2009, cu atât mai mult cu cât limitarea cuantumului despăgubirilor cu titlu de daune morale la suma de 5.000 euro pentru soţia autorului era neconstituţională şi a fost declarată neconstituţională după data pronunţării instanţei de judecată asupra cererii principale.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat susţineri privind declararea, de către Curtea Constituţională, a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360/2010, text de lege in baza căruia s-a dispus plata respectivelor despăgubiri.
Concret, în condiţiile în care dispoziţiile în baza cărora s-au solicitat şi, ulterior, s-au acordat despăgubiri au fost declarate neconstituţionale, nu mai există temeiul legal în baza căruia instanţa să acorde aceste despăgubiri, cererea fiind neîntemeiată.
Mergând pe aceasta linie de idei, evident că şi măsura menţinerii de către instanţa de apel a acordării despăgubirilor solicitate, în temeiul textului legal apreciat ca fiind neconstituţional, se impune a fi cenzurată de către instanţa de recurs.
Într-adevăr, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, producând efecte numai pentru viitor, însă, de la momentul publicării acestora în M. Of., textul apreciat ca neconstituţional nu mai poate fi aplicat, acţiunea întemeiată pe atare dispoziţii urmând a fi respinsă, ca nefondată.
Mai concret, Decizia nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, a fost publicată în M. Of. partea I, nr. 761/15.11.2010, dată anterioară soluţionării apelului declarat de doamna N.Z.
În concluzie, pentru considerentele expuse, recurentul-pârât a solicitat instanţei să admită recursul şi, pe cale de consecinţă, sa respingă acţiunea formulată, ca nefondată.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente:
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa nr. 2204/2010, a admis în parte acţiunea reclamantei N.Z. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 1.500 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul N.G.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel doar reclamanta N.Z., iar pârâtul nu a formulat apel, ceea ce înseamnă că pârâtul a considerat legală şi temeinică hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de fond, pe care nu a înţeles să o atace.
În această situaţie, se constată că, criticile susţinute de recurentul-pârât prin motivele de recurs sunt formulate omisso medio şi nu pot fi primite.
Astfel, în drept, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor în litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.
În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.
Aşadar, hotărârea instanţei de fond, prin care pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.500 euro cu titlu de daune morale, a rămas definitivă, odată ce pârâtul nu a uzat de calea legală de atac a apelului, achiesând în acest fel, la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.500 euro către reclamantă. Cum numai reclamanta a declarat apel, acestei părţi nu i se putea agrava situaţia în propria cale de atac.
Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public a invocat ca motiv de recurs de ordine publică aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Insă un motiv de recurs de ordine publică poate fi invocat doar de partea care a declarat calea de atac a recursului, iar Ministerul Public nu a formulat recurs în cauză, aşa încât acest motiv de recurs nu poate fi primit.
De altfel, incidenţa deciziei nr. 12/2011 nu ar putea fi reţinută în cauză faţă de împrejurarea că reclamanta are o hotărâre definitivă (sentinţa nr. 2204 din 08 septembrie 2010 a Tribunalul Călăraşi), neatacată cu apel de pârât, pronunţată anterior publicării în M. Of. a Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale şi a deciziei în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare, soluţia instanţei de apel nu încalcă nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul la despăgubire, anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât se poate vorbi despre existenţa unui bun în patrimoniul reclamantei ce se impune a fi respectat.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, la faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi faţă de limitarea cuantumului despăgubirilor pentru soţ şi descendenţii de gr. I prin O.U.G. nr. 62/2010, precum şi cu respectarea principiilor proporţionalităţii daunei şi al echităţii, Înalta Curte constată că întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanţa de fond (1.500 euro), menţinută de instanţa de apel, este echitabilă şi justificată, faţă de măsura administrativă la care a fost supus soţul reclamantei, pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Faţă de cele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta N.Z. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva deciziei nr. 86 din data de 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3610/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3612/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
