ICCJ. Decizia nr. 3614/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3614/2012
Dosar nr. 14303/95/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la 520.000 RON daune morale pentru suferinţele produse acesteia şi părinţilor săi, C. şi S., cu ocazia deportării pe motive etnice în perioada 1942-1944 în Transnistria, de către Regimul Antonescu.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa nr. 147 din 14 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a respins acţiunea reclamantei.
Prima instanţă a motivat că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului, întrucât răspunderea Statului pentru producerea de prejudicii este reglementată prin legi speciale, starea de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată făcând obiect de reglementare al O.G. nr. 105/1999, Legii nr. 586/2002 şi Legii nr. 323/2004, iar pretenţiile persoanelor supuse unor asemenea măsuri, puteau fi valorificate prin formularea unor acţiuni cu respectarea termenului prevăzut de lege, respectiv 31 decembrie 2006.
A mai motivat instanţa că reclamanta a solicitat daune pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi, dar drepturile personale nepatrimoniale fiind strâns legate de persoană, nu pot fi exercitate decât de titular.
Cu privire la prejudiciul moral suportat de reclamantă, s-a reţinut că pretenţiile reclamantei puteau fi valorificate în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
Analizând şi condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, instanţa a arătat că una dintre condiţiile privind prejudiciul este aceea ca prejudiciul să nu fi fost reparat.
A mai arătat instanţa de fond că prejudiciul moral decurgând din suferinţele psihice şi fizice nu poate fi evaluat în raport de criterii certe, ci se apreciază în raport de circumstanţele speţei, apreciind că recunoaşterea încălcării drepturilor personale este de natură a produce o satisfacţie morală şi reprezintă o modalitate de reparaţie.
În plus, s-a reţinut că reclamanta a fost despăgubită şi material pentru aceleaşi suferinţe, întrucât a beneficiat de suma de 15.000 dem la 30 noiembrie 2001, prin Programul German de Compensaţii pentru Muncă Forţată.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că instanţa nu a antamat pe fond cauza.
Prin decizia nr. 265 din data de 7 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a antamat fondul cauzei.
Analizând iniţial raportul dintre dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ca drept comun şi dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, Legii nr. 189/2000, Legii nr. 586/2002 şi Legii nr. 323/2004, instanţa a motivat că starea de fapt invocată de reclamantă se regăseşte în obiectul de reglementare al legilor speciale şi că aceasta avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile în temeiul acestor legi speciale, dar în final instanţa a examinat şi condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, concluzionând că prejudiciul moral suferit de reclamantă a fost reparat.
Prin urmare, instanţa a respectat principiul disponibilităţii şi cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, prima instanţă a stabilit corect raportul dintre norma generală şi dispoziţiile cuprinse în legile speciale.
Prin aceste din urmă dispoziţii (O.G. nr. 105/1999), s-a prevăzut dreptul persoanelor care au fost deportate, de a beneficia de o indemnizaţie lunară.
Această indemnizaţie s-a prevăzut în considerarea prejudiciului moral suferit prin măsura deportării şi reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral, astfel că nu se poate reţine că nu există o suprapunere de reglementare, un conflict între norma cu caracter general cuprinsă în art. 998-999 C. civ. şi dispoziţiile din O.G. nr. 105/1999.
Curtea de Apel a arătat că sunt neîntemeiate şi susţinerile apelantei reclamante privitoare la imprescriptibilitatea acţiunii în daune morale.
Trebuie făcută distincţia ce se impune între imprescriptibilitatea drepturilor nepatrimoniale şi prescriptibilitatea dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unui drept nepatrimonial.
Imprescriptibilitatea drepturilor personale nepatrimoniale a fost prevăzută ca o garanţie a protecţiei acestor drepturi.
Din categoria acestor drepturi imprescriptibile fac parte în primul rând, drepturile personalităţii, drepturile morale de autor ori drepturile derivate din starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei, precum dreptul la muncă la domiciliu, la viaţă, la sănătate, la libertate.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul „intuituu personae"; şi perpetuu al acelor drepturi inseparabile de persoana umană.
În speţă, nu se pun în discuţie asemenea drepturi personale nepatrimoniale, ci dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor asemenea drepturi personale nepatrimoniale, respectiv dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin măsura abuzivă a deportării luată de autorităţile Statului Român în perioada 1942-1944, acţiune cu caracter patrimonial.
Instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantei că daunele morale sunt de natură nepatrimonială, nu se pot reţine. După cum s-a arătat deja, drepturile nepatrimoniale sunt drepturi subiective intim legate de persoana titularului, lipsite de conţinut economic, nesusceptibile de evaluare bănească.
Daunele solicitate, chiar dacă sunt daune morale (în sine nepatrimoniale), repararea lor poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială. Cât priveşte acţiunea în reparaţie morală nepatrimonială, ea este, ca şi drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv (art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954) pentru că „ubi eadem est raţib ibi eadem soluţio debit";.
Dimpotrivă acţiunea în reparaţie patrimonială a daunei morale cade sub acţiunea prescripţiei extinctive, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea prejudiciului este în fond o creanţă şi ca în cazul oricărei alte creanţe, dreptul la acţiunea în realizarea ei este în principiu prescriptibil, conform dreptului comun [art. l alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].
Prejudiciul moral constituie o consecinţă negativă, nesusceptibilă de o valoare concretă pecuniară care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, cum este în speţă, dreptul la viaţă, dreptul la libertate. Repararea acestui prejudiciu are ca finalitate producerea unei satisfacţii de ordin moral pentru suferinţele cauzate pe plan psihic sau fizic, prin încălcarea dreptului. Daunele morale au în vedere repararea prejudiciului raportat la urmările în viaţa socială , importanţa valorilor morale lezate, intensitatea la care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială a victimei.
Prin urmare, daunele morale, chiar dacă nu pot fi cuantificate ca în cazul daunelor materiale, ele au conţinut economic, deoarece prin promovarea acţiunii se urmăreşte dobândirea unor despăgubiri de ordin material, o compensare bănească.
Aceste despăgubiri trebuie să fie drepturi echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele cauzate prin măsurile abuzive luate, precum a fost deportarea pe motive etnice.
Despăgubirile sunt acordate, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca o reparaţie pentru starea de teamă, de nesiguranţă cauzată prin vătămarea drepturilor personale, urmărindu-se realizarea unei satisfacţii echitabile în considerarea prejudiciului material şi moral, ambele apreciate în echitate.
Posibilitatea compensării prejudiciului moral are drept scop nu atât repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior încălcării dreptului nepatrimonial, cât a-i produce satisfacţia de ordin moral, susceptibilă mai mult de recunoaşterea şi condamnarea însăşi a măsurii abuzive luată împotriva sa, contrară drepturilor omului.
Daunele morale reflectându-se în compensaţie bănească, capătă un caracter pecuniar, ele devin un drept de creanţă cu caracter patrimonial.
Prin acţiunea formulată, reclamanta tinde a valorifica pretenţii patrimoniale, acţiunea sa fiind în reparaţie patrimonială a daunei morale, iar nu o acţiune în reparaţie morală.
În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii incidente în cazul acţiunii în răspundere pentru pagube cauzate prin fapta ilicită şi în cazuri similare, ţinând cont de împrejurările speţei.
Regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive, cuprinsă în art. 8 din Decret se distinge prin stabilirea alternativ - a două momente de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia să cunoască aceste elemente.
Or, tocmai pentru a înlătura neajunsul de a amâna un timp prea îndelungat începerea cursului prescripţiei, art. 8 din Decretul nr. 165/1958 a stabilit un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia - şi anume data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de pagubă.
Curtea de Apel a arătat că nu se poate reţine ca întemeiată nici susţinerea apelantei că prin legile speciale s-a reglementat doar acordarea de daune materiale, nu şi acordarea de daune morale, întrucât atât din dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, cât şi ale legilor ulterioare de completare, rezultă că indemnizaţiile s-au acordat ca o reparaţie patrimonială a prejudiciului moral.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţele de fond şi apel nu au luat în considerare faptul că a luat la cunoştinţă de posibilitatea de a benficia de daune morale abia în data de 22 ianuarie 2010, când în ziarul „E.Z."; a apărut un articol în care se arată că un deportat - primul din România, a câştigat daune morale printr-o hotărâre a Tribunalului Galaţi. În cel mai rău caz, prescripţia începea să curgă de la această dată, deci reclamanta se încadrează în termenul de prescripţie.
Instanţele nu au reţinut că suma solicitată nu era certa pecunia şi, din această cauză, reclamanta a solicitat cuantificarea sumei, mai ales că a dovedit calitatea de deportaţi.
Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi a beneficiat de daune materiale din partea Statului German şi le-a fost recunoscută calitatea de deportaţi şi de Statul Român, prin acordarea unor indemnizaţii, acestea nu sunt daune morale.
Daunele morale nu sunt prevăzute de legile speciale, aşa că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun.
La termenul de judecată din 22 mai 2012, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ. „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declaratănulă";.
În speţă, cererea de recurs formulată de reclamantă nu este semnată, astfel că, în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., aceasta a fost citată pentru termenul de judecată din 22 mai 2012 cu menţiunea semnăriicererii de recurs, sub sancţiunea prevăzută de lege - anularea cererii.
Recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit această obligaţie până la termenul din 19 mai 2012, deşi a fost înştiinţată prin citaţie despre obligaţia ce îi revenea, conform menţiunii de pe dovada de citare aflată la dosar, ce poartă semnătura de primire şi datele de identificare ale fiicei reclamantei – N.M.
Ca atare, faţă de dispoziţiile legale incidente, mai sus-enunţate, se va constata nulitatea recursului, pentru lipsa semnăturii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta N.A. împotriva deciziei nr. 265 din data de 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3613/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3617/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
