ICCJ. Decizia nr. 3608/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3608/2012
Dosar nr. 609/30/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. Dosar 609/30/2010, la data de 01 februarie 2010, reclamantul M.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro, ori echivalentul în lei, la cursul Băncii Naţionale a României RON/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că împreună cu întreaga familie au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea F.N., în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, măsură luată în baza deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951.
Reclamantul a menţionat că perioada de deportare a fost de aproape 5 ani de zile şi i-a marcat întreaga copilărie. A amintit de condiţiile inumane în care toţi cei ca ei erau obligaţi să-şi părăsească casa părintească, luând doar strictul necesar şi aflându-se sub paza militară, fiind transportaţi în vagoane de animale, continuând cu traiul mizer şi condiţiile inumane de viaţă care li s-au oferit, dar şi de momentele grele ce au continuat la întoarcerea acasă cu umilinţe şi greutăţi, găsindu-şi casele goale, fără mobilier, cu gospodăria răvăşită şi toată agoniseala de până la momentul deportării distrusă sau confiscată.
Reclamantul a apreciat că daunele morale se acordă mai ales pentru traumele psihice pe care le suportă omul, ca o consecinţă a restrângerii posibilităţilor de viaţă ca urmare a încălcării drepturilor sale, pentru suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor şi aprecierilor defavorabile, precum şi pentru orice alte asemenea prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
În drept, a invocat disp. Legii nr. 221/2009.
La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, instanţa a dispus conexarea Dos. nr. 1512/30/2010 la prezenta cauză.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. Dosar 1512/30/2010, la data de 03 martie 2010, reclamantul M.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate incidenţa în cauză a disp. art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro pentru defunctul său tată, respectiv 30.000 euro pentru mama sa, ori echivalentul în lei, la cursul Băncii Naţionale a României RON/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia cu ocazia deportării.
În drept, a invocat disp. Legii nr. 221/2009.
Prin precizarea de acţiune depusă, reclamantul a arătat că solicită despăgubiri şi în calitate de descendent de gr. II al bunicilor paterni M.I. şi M.A., ce au fost deportaţi în Bărăgan, localitatea F.N., în sumă de 50.000 euro pentru fiecare dintre defuncţii săi bunici, având în vedere că aceştia au decedat anterior anului 1989 şi nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 2500 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale şi a respins în rest acţiunea, tară cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamant şi părinţii acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel că, în speţă, nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945-22 decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ în discuţie - Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cât şi din întreaga concepţie a acestuia.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de reclamant şi familia sa pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral încercat de reclamant şi de autorii săi şi a admis în parte acţiunea acestuia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, reclamantul M.E. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
Prin decizia nr. 783 din data de 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul M.E. împotriva sentinţei tribunalului; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a examinat sentinţa atacată, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea de Apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantului, apelul acestuia s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acestuia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege, art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând pe fondul cauzei, admiterea acţiunii.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Astfel, în cazul recurentului-reclamant, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, acesta avea deja sentinţa civila nr. 2500 din 05 octombrie 2010, prin care i se acordă suma totală de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea sa şi a mamei sale, aşadar consideră că avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, la data la care reclamantul a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe disp. Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, consideră recurentul că s-a născut în favoarea sa un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri in temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.
De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi proceselor introduse anterior pronunţării sale, ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe disp. aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Dacă s-ar respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale raportându-se la dispoziţiile din Decizia nr. 358/2010 a Curţii Constituţionale, consideră recurentul că s-ar încalcă principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi anume, dreptul la nediscriminare, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru nealizarea lui.
Astfel, se invocă art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind aplicarea acestor dispoziţii legale.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat (cauza Satka şi alţii c. eciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crişan c. României, hotărârea din mai 2003).
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Strafis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
Acest principiu se aplică şi legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziţii legale anterioare (cauza Smokov'rtis şi alţii c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influenţează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influenţează altfel soluţia, spre exemplu, situaţia modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 şi cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciază recurentul că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, prin respingerea recursului declarat în cauză şi, pe cale de consecinţă, prin modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, s-ar crea o discriminare între reclamantul din prezenta pricină şi, de pildă, reclamanţii din hotărârea irevocabila a Curţii de Apel Oradea, sau cei de la Bucureşti, deci o discriminare între persoane care, deşi se găsesc in situaţii obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Având în vedere considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.E. împotriva deciziei nr. 783 din data de 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3607/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3609/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
