ICCJ. Decizia nr. 3609/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3609/2012
Dosar nr. 1113/30/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2536 din 8 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor; a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive aplicate reclamantei, constând în deportarea în străinătate după data de 23 august 1944; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretenţiile reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta P.B. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonia de muncă în fosta U.R.S.S., în perioada 15 ianuarie 1945-25 noiembrie 1949, pentru munci de război; să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 40.000 euro; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 15 ianuarie 1945 a fost dusă forţat la muncă, în fosta U.R.S.S., pentru munci de război, unde a rămas până la data de 25 noiembrie 1949. În toată această perioadă a fost nevoită să lucreze în condiţii foarte grele, deseori viaţa fiindu-i pusă în pericol, îmbolnăvindu-se cu urmări şi în prezent.
Tribunalul a reţinut că Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
În speţă, măsura deportării în U.R.S.S. la muncă forţată nu este reglementată expres de art. 3 apartenent Legii cu nr. 221/2009, ca atare se impune a se verifica în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaşte un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de lege şi care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum se privesc a fi Decretul-Legii nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Or, cea din urmă Ordonanţă privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, în al său art. 3 lit. e) defineşte măsurile administrative abuzive ca fiind „orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus (...) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice";.
Aşa cum rezultă din textul de lege antecitat, acesta, pentru corecta lui interpretare şi aplicare se impune a fi corelat cu art. 2 alin. (1) apartenent aceleiaşi O.U.G. nr. 214/1999, care defineşte scopurile pentru care au luptat sau au fost sacrificaţi cei ce se circumscriu sferei sale de aplicate şi dintre care, tribunalul a apreciat că incidente în speţă ar fi „respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.
Un argument suplimentar în susţinerea caracterului politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a petiţionarei, la muncă forţată, îl constituie, în opinia tribunalului, şi acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării petiţionarei la muncă forţată în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1945-17 noiembrie 1949.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiţionara a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945-22 decembrie 1989), lucru ce rezultă chiar din titulatura actului normativ în discuţie - Legea nr. 221/2009, cât şi din întreaga concepţie a acestuia.
Aceasta vizează atât condamnările, cât şi măsurile administrative cu caracter politic, expres conferit de lege, cât şi cele al căror caracter are a fi constatat de instanţa de judecată (cazul de faţă), raportat la criterii, de asemenea, indicate de actul normativ în discuţie (şi care face trimitere la Decretul-Lege nr. 118/1990 şi respectiv, la O.U.G. nr. 214/1999).
Mai mult, chiar în alin. (1) al art. 5 al Legii nr. 221/2009 se delimitează atât sfera persoanelor îndreptăţite a accede la beneficiul acestei legi, cât şi a măsurilor pentru care se acordă despăgubiri, constând în condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi în măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care nu a fost primită apărarea pârâtului în sensul că s-ar acorda daune morale numai pentru condamnările cu caracter politic, o astfel de disociere nefiind permisă şi fiind total contrară spiritului şi finalităţii acestei noi legi de reparaţie care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocaţia persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); şi aceasta, separat de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referinţă 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aspect ce exonerează petiţionara a mai proba condiţiile întrunirii răspunderii civile delictuale.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din lege, astfel cum a fost modificată, reclamanta este îndreptăţită la suma de 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, respingând în rest acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca fiind neîntemeiată, având în vedere deciziile prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 221/2009 şi ale O.U.G. nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin decizia nr. 832/A din data de 3 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că susţinerea apelantului în sensul că nu sunt întrunite cerinţele art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt întemeiate, sub aspectul obiectului legii şi a perioadei de timp vizate.
Astfel, chiar dacă reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie—noiembrie 1944 şi până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. în rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Prin urmare, Curtea de Apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată.
Faţă de prioritatea motivului reţinut, cu privire la neîncadrarea situaţiei invocate de către reclamantă în disp. Legii nr. 221/2009, Curtea de Apel nu a mai analizat motivele de apel vizând efectele deciziilor Curţii Constituţionale arătate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta P.B., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a considerat că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este nelegală deoarece face trimitere la decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Timişoara în decizia civilă pronunţată în cauză motivează: „decizia Curţii Constituţionale de la data publicării sale în M. Of. (15 noiembrie 2010) este obligatorie pentru instanţe";.
Faţă de această stare de fapt, sentinţa civilă nr. 2536/PI a fost pronunţată de Tribunalul Timiş la data de 8 noiembrie 2010.
În baza prevederilor art. 1 C. civ. „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă";.
De asemenea, în aceeaşi motivare, Curtea de Apel Timişoara precizează: „condiţiile stabilite de norma juridică specială"; că în speţă nu sunt aplicabile preved. art. 1 C. civ. ori, art. 1 C. civ. se referă la lege, nu distinge între legea specială şi cea de drept comun; a da o astfel de interpretare juridică, nu am face decât să adăugăm la lege.
Mai mult de atât, şi după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1173 din 11 februarie 2011 a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009. Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că Statul Român trebuie să răspundă pentru erorile judiciare şi pentru măsurile abuzive luate împotriva cetăţenilor în perioada 1945-1989.
La termenul de judecată din 22 mai 2012, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie,
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, reclamanta P.B. nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., deoarece criticile formulate (care se referă la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale) nu vizează decizia Curţii de Apel Timişoara, care şi-a motivat soluţia pe neîncadrarea situaţiei invocate de către reclamantă în disp. Legii nr. 221/2009.
Aşadar, recurenta-reclamantă a invocat numai formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu a formulat critici privind greşita interpretare şi aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanţei de apel.
Astfel, recurenta nu s-a conformat obligaţiei de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii.
Ca urmare, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta P.B. împotriva deciziei nr. 832/A din data de 3 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3608/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3610/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
