ICCJ. Decizia nr. 3613/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3613/2012
Dosar nr. 4432/83/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2142/D din 14 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă: s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a defunctului F.G., născut la data de 03 aprilie 1901, fiul lui Ş. şi M., decedat la data de 20 februarie 1946, în perioada 03 ianuarie 1945-20 februarie 1946.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. Au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că tatăl reclamantei, defunctul F.G., în perioada 03 ianuarie 1945-20 februarie 1946 a fost deportat în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie unde a şi decedat, moartea prezumată fiind declarată prin sentinţa civilă nr. 890 din 11 octombrie 1958 pronunţată în Dosar nr. 1656/1958 al Tribunalului Popular al Raionului Cărei, Regiunea Baia Mare.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, instanţa de fond a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din lege, instanţa a acordat reclamantei, în primul rând, o reparaţie morală prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri şi apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă. Cuantificarea unui astfel de prejudiciu este dificilă, de aceea, în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rolul instanţei se circumscrie la acordarea unei satisfacţii apreciată ca fiind echitabilă.
În cauză, instanţa a reţinut că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii şi în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor au fost avute în vedere criteriile şi plafonul maxim prevăzute de art. I din O.U.G. nr. 62/2010, de aceea instanţa a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 5.000 euro pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs (recalificat apel), reclamanta F.G., solicitând admiterea acestuia şi să se dispună majorarea cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de instanţa de fond.
Prin decizia nr. 156/2011-A din data de 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă F.G.; a modificat în totalitate sentinţa atacată, în sensul că: a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă de la 5.000 euro la 10.000 euro şi a menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. l din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire tară a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa, o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume, înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de, despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/l 999 nu sunt suficiente.
Curtea de Apel a arătat că, într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţă instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a apreciat că, pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală .
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamantă, măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul acesteia având caracter politic, fapt ce justifică acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.
În ce priveşte criticile apelantei în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond, curtea de apel le-a apreciat a fi fondate faţă de excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 62/2010 privind cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate, excepţie admisă prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor urmează a avea în vedere durata măsurii, precum şi consecinţele produse şi intensitatea cu care acestea au fost resimţite, urmând a se lua în considerare şi împrejurarea survenirii decesului antecesorului reclamantei sub durata măsurii, apreciind în consecinţă că se impune obligarea pârâtului la plata unei sume de 10.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, avându-se în vedere în acest sens şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea, care în cauze similare a acordat aceiaşi sumă.
Totodată, s-a reţinut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori judecând în echitate, în speţă s-a apreciat că suma mai sus stabilită cu titlu de despăgubiri este proporţională faţă de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat cu privire Ia cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, recurentul-pârâta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
Este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, să creeze un-just echilibru respectiv, să fie proporţionale cu suferinţa provocată, dar să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
De asemenea, repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul-Lege nr. 118/1990. Scopul creării cadrelor legislative sus-citate a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii. Astfel, pornind aprioric de la premisa că aceste acte normative au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii, atât prin acordarea unor daune materiale, cât şi prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
Totodată, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009, context legislativ în care instanţa, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri şi potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005. Instanţa, trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paleta de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătura drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Recurentul-pârât a arătat că, în situaţia in care onorata instanţa apreciază ca fiind temeinică şi legală acţiunea formulată, supune atenţiei onoratei instanţe şi reglementările O.U.G. nr. 62/2010 prin care se modifică dispoziţiile Legii nr. 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, dar şi un plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunţate de acest act normativ.
Dincolo de aspectele dezbătute prin cele ce preced, arătă pârâtul că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
De asemenea, prin cele ce succed, pârâtul-recurent a redat aspectele analizate detailat de către Curtea Europeană în legătura cu existenţa „speranţei legitime"; în speţe similare.
În consecinţă, Curtea a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. Aşadar, acestea nu pot spera ca soluţionarea cererii lor de compensaţii să se facă în temeiul unei legi în forma dată de la data introducerii cererii, iar nu în forma de la data soluţionării.
Curtea Europeană a specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibila rationae materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.
În considerarea celor de mai sus, pârâtul a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat desfiinţarea hotărârilor atacate şi, pe le o parte, schimbarea în totalitate a acestor hotărâri, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta F.G., în temeiul prev. Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte, schimbarea în parte a acestor hotărâri, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, care au fost majorate de către instanţa de apel de la suma de 5.000 euro la suma de 10.000 euro.
Prin motivele de recurs, Ministerul Public a arătat că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
Deportarea, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui art., deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii, ca nefondată, neavând nicio relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp, s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate cestora. prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
Pe de altă parte, recurentul a criticat aceste hotărâri cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Astfel, apreciază recurentul că hotărârile sunt nelegale şi netemeinice sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speţă - în sumă de 5.000 euro, de către Tribunalul Satu Mare, respectiv 10.000 euro de către instanţa de apel, raportat la: perioada de deportare şi la faptul că trebuie luate în considerare şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 (în măsura în care au fost acordate); menţinerea unui raport rezonabil, de proporţionalitate, între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate de către instanţă, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de reclamantă, prin comparaţia cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de reparaţie echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale ca urmare a relelor tratamente ori în cazul arestărilor nelegale, etc. - ex.: cauza Stoianova şi Nedelcu contra României (reclamanţi trimişi în judecată în stare de arest preventiv şi ulterior achitaţi) constatând că durata procedurii litigioase a fost excesivă şi nu a respectat cerinţele unui termen rezonabil (în speţă 9 ani şi 4 luni) Curtea a acordat fiecărui reclamant suma de 3.500 euro pentru prejudiciul moral; Vitan contra României, Hotărâre din 25 martie 2008, prin care s-a acordat reclamantului suma de 2.000 euro cu titlu de prejudicii morale pentru încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la secretul corespondenţei.
Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea de Apel Oradea, apreciază recurentul Ministerul Public că acestea au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei ca urmare a măsurilor luate faţă de antecesorul acesteia.
De asemenea, criteriile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care şi asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una cu un scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, se solicită a se avea în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, după cum s-a exemplificat anterior, iar uneori chiar deloc - ex. Hotărârea din 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, hotărârea din 22 mai 1984, De Jong, Baljet şi Van den Brink împotriva Olandei, Hotărârea nr. 26 mai 1988, Paules Pawels împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, Huber împotriva Elveţiei, Hotărârea nr. 12 decembrie 1991, Toth împotriva Austriei, Hotărârea nr. 13 iulie 1995, Kampanis împotriva Greciei, hotărârea nr. 18 februarie 1999, Hood împotriva Marii Britanii, sau Hotărârea din 25 manie 19, Nikolova împotriva Bulgariei.
De asemenea, recurentul a solicitat ca instanţa să aibă în vedere că, prin Decizia Curţi Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), aceasta decizie fiind definitivă şi general obligatorie, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, rep.
De remarcat este şi faptul că la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamanta nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece sentinţa civilă nr. 2142/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, nu era definitivă şi irevocabilă - deci nu se poate considera că avea un „bun"; în sensul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât reclamanta F.G. nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiunea sa.
Recursurile sunt fondate în sensul considerentelor ce succed:
Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa nr. 2142/2010, a admis în parte acţiunea reclamantei F.G., a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui reclamantei şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel doar reclamanta F.G., iar pârâtul nu a formulat apel, ceea ce înseamnă că pârâtul a considerat legală şi temeinică hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de fond, pe care nu a înţeles să o atace.
De asemenea, nici Ministerul Public nu a formulat calea de atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
În această situaţie, se constată că, criticile susţinute de recurenţi prin motivele de recurs (cu excepţia celor ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate de curtea de apel) sunt formulate omisso medio şi nu pot fi primite.
Astfel, în drept, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor în litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.
În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.
Aşadar, hotărârea instanţei de fond, prin care pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale, a rămas definitivă, odată ce pârâtul nu a uzat de calea legală de atac a apelului, achiesând în acest fel, la acordarea despăgubirilor în cuantum de 5.000 euro către reclamantă. Cum numai reclamanta a declarat apel, acestei părţi nu i se putea agrava situaţia în propria cale de atac.
Este adevărat că situaţiei autorului reclamantei (deportat la muncă în fosta U.R.S.S.) nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, dispoziţiile legii speciale fiind clare şi nelăsând loc de interpretări, aşa încât nu pot fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Însă, cum aceste susţineri nu au fost formulate de recurenţi şi pe calea apelului, ci direct în recurs - omisso medio, nu pot fi primite în această fază procesuală. '
Pe de altă parte, sub acest aspect, nu pot fî reţinute criticile recurenţilor privind incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care vizează neconstituţionalitatea unor prevederi ale Legii nr. 221/2009, odată ce speţa de faţă nu se încadrează în dispoziţiile acestei legi speciale.
Ca urmare, nu este fondat nici motivul de recurs de ordine publica, invocat de reprezentantul Ministerului Public, privind aplicabilitatea în prezenta pricină a, deciziei în interesul legii nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se referă la efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
De altfel, reprezentantul Ministerului Public a invocat ca motivul de recurs de ordine publică şi inadmisibilitatea acţiunii, însă nu a dezvoltat susţineri în acest sens; aceasta întrucât în cauză se pune o problemă de temeinicie acţiunii (ce nu mai poate fi pusă în discuţie în recurs, omisso medio) şi nu de inadmisibilitate a acţiunii, cum greşit a arătat recurentul.
Pentru toate considerentele mai sus reţinute, prin calea de atac a recursului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public pot ataca numai dispoziţia instanţei de apel privind majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond, de la 5.000 euro la 10.000 euro.
Sub acest aspect, criticile formulate de recurenţi sunt fondate, deoarece prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor proporţionalităţii daunei şi al echităţii, Înalta Curte constată că întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanţa de fond (5.000 euro) este echitabilă şi justificată, faţă de măsura la care a fost supus autorul reclamantei, pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S.
Faţă de cele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta F.G. împotriva sentinţei Tribunalului Satu Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 15 6/2011-A din data de 18 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia în tot, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta F.G. împotriva sentinţei nr. 2142/D din data de 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3612/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3614/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
