ICCJ. Decizia nr. 3619/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3619/2012
Dosar nr. 45212/3/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A.G. a solicitat în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să trimită Dosarul nr. 45185/cc/2009 pentru evaluare într-un termen stabilit de instanţă şi să plătească despăgubiri în valoare de 200 RON pe zi întârziere.
În şedinţa publică de la data de 04 iunie 2010, reclamantul a depus o cerere de chemare în garanţie îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să-l despăgubească. Totodată, a solicitat şi obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În şedinţa publică de la data de 20 octombrie 2010, tribunalul a pus în discuţia părţilor chestiunea admisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta să transmită Dosarul nr. 45185/cc/2009 pentru evaluare şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în privinţa admisibilităţii cererii de chemare în garanţie, că potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Aşa fiind, în raport de prevederile legale evocate şi reţinând că prin cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant, acesta a solicitat obligarea chematului în garanţie să-l despăgubească în ipoteza în care pârâtul va cădea în pretenţii, tribunalul a apreciat această cerere ca fiind inadmisibilă. În acest sens, a constatat că o asemenea solicitare putea fi formulată doar de către pârât, iar nu de reclamant, acesta din urmă având posibilitatea depunerii unei cereri de chemare în garanţie doar în situaţia în care ar putea cădea în pretenţii, ipoteză ce nu s-a regăsit în speţă.
Sub aspectul cererii principale, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 1765/2008 emisă de Primăria Municipiului Iaşi a fost soluţionată notificarea formulată de reclamant şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 136 m.p. şi construcţia demolată în suprafaţă de 108 m.p. situate în Municipiul Iaşi, strada I.C.B. Dosarul aferent acestei dispoziţii a fost înaintat pârâtei, care l-a înregistrat sub nr. 45185/CC.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi reclamantul A.G., cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 11 martie 2011.
Prin decizia nr. 553A din data de 30 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A.G. şi de apelanta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a admis excepţia de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă; a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre judecare, înaintând dosarul secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că problema care trebuie rezolvată în cauză este aceea dacă noţiunea de „decizii"; folosită de art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 are în vedere numai deciziile menţionate expres de art. 16 alin. (7) (privind emiterea titlului de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare), ori se referă la toate categoriile de acte pe care le emite Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci inclusiv la acelea prin care dosarele sunt transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate.
Având în vedere că manifestarea voinţei de a transmite un anumit dosar evaluatorului, urmare a constatării caracterului întemeiat al respingerii cererii de restituire în natură, reprezintă un act unilateral cu caracter individual emis de respectiva autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere unui raport juridic (având în conţinut obligaţia evaluatorului de stabilire a valorii imobilului, ca premisă a emiterii titlului de despăgubire), cu atât mai mult cu cât ordinea în care sunt soluţionate dosarele este stabilită prin decizie a Comisiei Centrale, aşa cum rezultă din prevederile art. 17 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, actul unilateral emis întruneşte trăsăturile unui act administrativ, astfel cum este acesta definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
În aceste condiţii, nu se justifică o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care ar conduce la recunoaşterea a două regimuri juridice distincte pentru acte de aceeaşi natură emise de aceeaşi autoritate publică în cadrul unei proceduri administrative unice.
Sub un alt aspect, curtea de apel a avut în vedere că cel de-al doilea capăt de cerere, având un caracter accesoriu, este în căderea instanţei competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ.
Curtea de Apel a luat în considerare şi caracterul imperativ al normelor juridice care reglementează competenţa materială, potrivit art. 159 pct. 2 C. proc. civ., precum şi faptul că art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 instituie un criteriu de atragere a competenţei teritoriale în favoarea reclamantului, beneficiu la care acesta poate renunţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând respingerea apelurilor şi a excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În motivarea recursului, s-a arătat că secţia civilă a Tribunalului Bucureşti era competentă să judece cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii îşi au temeiul în dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care instituie o procedură specială de soluţionare a cererilor.
În acest sens, recurentul a invocat dispoziţiile art. 13 alin. 1, art. 16 alin. (2), art. 19 şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII. Potrivit acestui din urmă text legal rezultă fără echivoc că în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, aceasta aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, doar în situaţia în care este emisă decizie sau dispoziţie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, în speţa de faţă, nu a fost emisă vreo dispoziţie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la măsurile reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, având în vedere că noţiunea de „decizii"; prevăzută de art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la categoriile de acte emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi întrucât în cauza de fată nu a fost emis vreun asemenea act de către instituţia menţionată anterior, pentru a întruni caracteristicile unui act administrativ, rezultă că singura instanţă competentă să se pronunţe pe cererea reclamantului este Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
În consecinţă, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, în mod corect s-a pronunţat pe cererea principală ca şi pe capătul subsidiar de cerere, respingând, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie de competenţă atunci când a considerat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată, în raport e obiectul ei, este Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar nu Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Astfel, reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere de obligare a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a trimite Dosarul nr. 45185/cc/2009 pentru evaluare, într-un termen stabilit de instanţă şi să plătească despăgubiri în valoare de 200 RON pe zi întârziere.
Dosarul nr. 45185/cc/2009 a fost înregistrat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi este aferent Dispoziţiei nr. 1765/2008 emisă de Primăria Municipiului Iaşi, prin care a fost soluţionată notificarea formulată de reclamant şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 136 m.p. şi construcţia demolată în suprafaţă de 108 m.p. situate în Municipiul Iaşi, strada I.C.B.
Or, examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca şi cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competenţele instanţei de contencios administrativ, anume a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul sau a Curţii de Apel Bucureşti, dacă reclamantul nu are reşedinţa în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România (art. 19 şi art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Este evident că actele emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor sunt acte emise de un organ administrativ în exercitarea atribuţiilor sale, strict reglementate prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Atât aceste acte, cât şi refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, cât şi art. 19 şi 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, controlului contenciosului administrativ, având în vedere atât calitatea persoanei (autoritate a administraţiei publice centrale), cât şi natura actului care se solicită a fi emis (act unilateral, cu caracter individual, emis în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere unui raport juridic având în conţinut obligaţia evaluatorului de stabilire a valorii imobilului, ca premisă a emiterii titlului de despăgubire).
Ca urmare, în cauză nu se pune în discuţie legalitatea dispoziţiei nr. 1765/2008 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, deoarece procedura de soluţionare a notificării formulate de reclamant în legătură cu imobilul în litigiu a fost finalizată prin dispoziţia mai sus-menţionată.
Jurisdicţia instanţei civile în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum este ea reglementată prin art. 26 alin. (3) din lege, încetează după rămânerea definitivă a dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare a soluţionat notificarea.
În speţă, ne aflăm în faza depunere în executare pe cale administrativă şi în condiţiile Legii nr. 247/2005 a deciziei emise de unitatea deţinătoare, rămasă definitivă, toate nemulţumirile părţii în ceea ce priveşte actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ, deci şi pretenţiile supuse judecăţii de reclamant în prezenta pricină.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă obligaţie de a face, prevăzută de legea specială în sarcina pârâtei, care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei civile, ci obligarea unei autorităţi administrative publice centrale de a îndeplini o obligaţie în legătură cu un act administrativ, ceea de determină, în caz de refuz, competenţa de soluţionare a cererii în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, în speţă Curţii de Apel Bucureşti, secţia specializată.
Faţă de cele ce preced, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 553A din data de 30 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3618/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3623/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
