ICCJ. Decizia nr. 3752/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3752/2012
Dosar nr. 922/30/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul L.P.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Agenţia Domeniilor Statului şi Grupul Şcolar Agricol să se constate lipsa titlului Statului Român asupra terenului în suprafaţă totală de 232.418 m.p., situat în Timişoara, nevalabilitatea dreptului de administrare acordat Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, a dreptului de administrare acordat Agenţiei Domeniului Statului şi a dreptului de folosinţă acordat Grupului Şcolar Agricol şi să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul menţionat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca a dobândit, prin cumpărare, de la moştenitorii fostului proprietar tabular, cotele succesorale ale acestora în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, având astfel calitate procesuală activă.
Reclamantul a mai susţinut că preluarea terenului de către Statul Roman s-a realizat în mod abuziv, fără titlu valabil şi cu încălcarea flagrantă a Constituţiei în vigoare la acel moment, a legilor naţionale, precum şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
O parte din teren se află în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi în folosinţa Liceului Agricol Timişoara, iar restul în administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole a Banatului.
Având în vedere nevalabilitatea titlului statului, reclamantul a solicitat ca instanţa să constate că acesta nu putea constitui în mod valabil un drept de administrare în favoarea Administraţiei Domeniului Statului, şi implicit, un drept de folosinţă în avantajul Liceului Agricol.
Reclamantul a solicitat ca cererea să fie soluţionată potrivit dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv prin compararea titlurilor, arătând ca titlul de proprietate exhibat de reclamant este preferabil titlului pârâţilor.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Timiş, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanţei să fie obligat reclamantul să timbreze acţiunea la valoarea imobilelor revendicate, iar în situaţia netimbrării să o anuleze ca fiind netimbrată, precum şi constatarea inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe C. civ.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, raportat la prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi excepţia inadmisibilitatii acţiunii, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998; în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.
La rândul sau, pârâtul Grupul Şcolar Agricol a depus la dosar întampinare prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări. De asemenea, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii cererii.
Pârâta Agenţia Domeniilor Statului a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Pârâta a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului.
La termenul de judecată din 04 iunie 2010, reclamantul a formulat precizare de acţiune, arătând că terenurile identificate prin nr. cadastrale A1, A2, A3 şi C1 (indicate în petitul acţiunii) au fost supuse unor operaţiuni tabulare, conform, după cum urmează: 1. parcela cu nr. cadastral C1 a fost supusă unor operaţiuni cadastrale în urma cărora a rezultat parcela cu nr. cadastral C1/1, aceasta a fost intabulată în C.F. nr. 1 Timişoara, sub nr. cadastral nou B1 - curţi construcţii în suprafaţă de 6.000 m.p., cu titlul de proprietate privată a Agenţiei Domeniilor Statului; 2. parcela cu nr. cadastral A3 a fost supusă unor operaţiuni cadastrale în urma cărora a rezultat parcela cu nr. cadastral A3/1, aceasta a fost intabulată în C.F. nr. 2 Timişoara, sub nr. cadastral nou B2 - arabil extravilan în suprafaţă de 64.675 m.p., cu titlul de proprietate privată a Statului Român, prin Agenţia Domeniilor Statului; 3. parcelele cu nr. cadastral A1 şi A2 au fost intabulate în C.F. nr. 3 Timişoara (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. 4 Timişoara), sub nr. cadastral nou B3 - arabil în extravilan în suprafaţă de 20.608 m.p. cu titlul de proprietate privată a Agenţiei Domeniilor Statului, notându-se totodată contractul de concesiune încheiat pe o durată de 49 de ani între aceasta şi Grupul Şcolar Agricol.
La termenul din 17 septembrie 2010, reclamantul a făcut noi precizări cu privire la situaţia de carte funciară, arătând că o parte din terenurile revendicate au fost supuse unor noi operaţiuni cadastrale/tabulare.
Pentru a avea imaginea de ansamblu cu privire la terenurile revendicate, a precizat că, în momentul de faţă, acestea prezintă următoarele coordonate de carte funciară:
C.F. nr. 5 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 6 Timişoara), nr. cadastral L1/1 în suprafaţă de 7.781 m.p.; anterior, terenul era cuprins sub nr. top. 2/1 înscris în C.F. nr. 7 Timişoara.
C.F. nr. 8 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 6 Timişoara), nr. cadastral V4 în suprafaţă de 54.078 m.p.; anterior, terenul era cuprins parţial sub nr. top. 2/1 înscris în C.F. nr. 7 Timişoara, parţial sub nr. top. 1/3, 1/4 şi 1/5 înscrise în C.F. nr. 9 Timişoara.
C.F. nr. 10 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 2 Timişoara), nr. cadastral nou B2 în suprafaţă de 64.675 m.p.; anterior, (i) terenul a fost cuprins sub nr. cadastral vechi A3 înscris în C.F. nr. 2 Timişoara şi, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parţial sub nr. top. 2/1 înscris în C.F. nr. 7 Timişoara şi parţial sub nr. top. 2/2/1 înscris în C.F. nr. 11 Timişoara.
C.F. nr. 12 Timişoara, nr. cad. 12 în suprafaţă de 498 m.p.; anterior, terenul era cuprins parţial sub nr. top. 2/1 înscris în C.F. nr. 7 Timişoara şi parţial sub nr. top. 2/2/1 înscris în C.F. nr. 11 Timişoara.
C.F. nr. 3 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 4 Timişoara), nr. cad. nou B3 în suprafaţă de 20.608 m.p.; anterior, acest teren (i) a fost înscris sub nr. cadastrale A1 şi A2 şi, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins sub nr. top. 2/2/1 înscris în C.F. nr. 11 Timişoara.
C.F. nr. 13 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 1 Timişoara), nr. cad. nou B1 în suprafaţă de 6.000 m.p.; anterior, (i) terenul a fost înscris sub nr. cad. C1 şi, înainte de această înscriere, (ii) a fost cuprins sub nr. top. 2/2/1 înscris în C.F. nr. 11 Timişoara.
C.F. nr. 14 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 6 Timişoara), nr. cad. L2 în suprafaţă de 38.006 m.p.; anterior, terenul a fost cuprins parţial sub nr. top. 1/1 şi parţial sub nr. top. 1/3 înscrise în C.F. nr. 9 Timişoara.
C.F. nr. 15 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 6 Timişoara), nr. cad. Vn 5 în suprafaţă de 28.763 m.p.; terenul a fost cuprins parţial sub nr. top. 1/1 şi parţial sub nr. top. 1/3 înscrise în C.F. nr. 9 Timişoara.
C.F. nr. 16 Timişoara (provenit din conversia C.F. nr. 6 Timişoara), nr. cad. nou 16 în suprafaţă de 24.884 m.p.; anterior, (i) terenul a fost înscris în aceeaşi carte funciară sub nr. cad. L3 şi, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parţial sub nr. top. 1/2 şi parţial sub nr. top. 1/3 înscrise în C.F. nr. 9 Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia netimbrării cererii.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului şi Agenţia Domeniilor Statului.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul L.P. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Agenţia Domeniilor Statului şi Grupul Şcolar Agricol, astfel cum a fost precizată.
Deliberând prioritar asupra excepţiei netimbrării cererii, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente.
Reclamantul a formulat o acţiune îin revendicare imobiliară pe dreptul comun în calitate de pretins succesor în drepturi al moştenitorilor fostului proprietar tabular al terenului preluat de Statul Român prin expropriere, invocând în acest sens un contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat în 28 septembrie 2009 de către B.N.P. C.R.
Astfel fiind, reclamantul a invocat subrogarea sa in toate drepturile şi acţiunile vânzătorilor, fiind un pretins succesor în drepturi al acestora şi preluând drepturile substanţiale şi procedurale, inclusiv dreptul de a beneficia de scutirea de la plata taxelor de timbru in temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Termenul de succesor folosit de legiuitor în acest articol este uzitat în accepţiunea de succesor în drepturi, iar nu în sensul restrâns de moştenitor (sens propriu materiei dreptului la moştenire), nefiind permisă vreo distincţie câtă vreme legiuitorul nu distinge, art. 15 lit. r) referindu-se atât la succesorul legal, cât şi la cel testamentar ori convenţional.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a respins excepţia netimbrării acţiunii.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi Agenţia Domeniilor Statului, aceasta a fost de asemenea respinsă cu motivarea că, prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat a se constata şi nevalabilitatea dreptului de administrare conferit acestor pârâţi, cât şi obligarea lor (în calitate de titulari ai dreptului de administrare ce implică exercitarea posesiei) la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenurilor. Astfel fiind, prin cererea formulată, reclamantul tinde la valorificarea unor drepturi potrivnice faţă de aceşti pârâţi, în sensul art. 109 alin. (1) C. proc. civ., instituţiile anterior menţionate având deci calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a lipsei de interes, invocate de paratul Grupul Şcolar Agricol prin întâmpinare, acestea au fost motivate de către pârât prin faptul ca vânzarea drepturilor litigioase poartă asupra drepturilor succesorale ce se cuvin vânzătorilor doar cu privire la imobilele de pe teritoriul României, deţinute de C.H.W.F. sau autorii acestuia. Pârâtul a apreciat că obiectul vânzării îl reprezintă bunuri individualizate din moştenire, respectiv drepturile succesorale privind bunurile imobile de pe teritoriul României, fiind vorba despre o vânzare pură şi simplă, căreia îi sunt aplicabile regulile generale ale vânzării.
Tribunalul a înlăturat argumentele invocate de către pârât, apreciind că obiectul contractului autentificat în 28 septembrie 2009 de către B.N.P. C.R. nu vizează bunuri individualizate din moştenire, ci, conform art. 1 alin. (1) din contract, totalitatea drepturilor succesorale ce se cuvin vânzătorilor cu privire la imobilele situate pe teritoriul României, din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului C.H.W.F. şi a autorilor acestuia, prin reprezentare. Astfel fiind, reclamantul a formulat acţiunea în calitate de pretins succesor în drepturi al fostului proprietar tabular, interesul său fiind acela de a da eficienţă drepturilor succesorale pretins dobândite.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi excepţia lipsei de interes, analizate prin prisma motivelor invocate de către pârâtul Grupul Şcolar Agricol şi în limita acestor motive.
Excepţia inadmisibilitatii cererii a fost motivată de către pârâţi prin faptul că autorii reclamantului trebuiau sa parcurgă procedura legilor speciale reparatorii, respectiv Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000. În susţinerea aceleiaşi excepţii s-a mai arătat că, prin includerea terenului revendicat în domeniul public al Statului Român, acesta a devenit inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată formulată, a se constata lipsa titlului Statului Român asupra terenului, arătând ca acesta a fost preluat fara un titlu valabil, cu consecinţa nevalabilităţii dreptului de administrare acordat pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi Agenţia Domeniilor Statului şi a dreptului de folosinţa acordat pârâtului Grupul Şcolar Agricol, precum şi, în urma comparării titlului reclamantului cu titlul pârâţilor, obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Terenurile in litigiu, preluate de Statul Român, sunt situate în extravilanul localităţii Timişoara, aflându-se în prezent, conform susţinerilor părţilor, în proprietatea publică a Statului Român.
Tribunalul a apreciat că, dată fiind includerea terenurilor revendicate în proprietatea publică a Statului Român, în mod primordial persoană interesată în redobândirea în natură a acestor terenuri trebuia să demareze procedurile legale pentru scoaterea terenului din domeniul public, domeniu care, potrivit Constituţiei, este inalienabil.
Dincolo de aceste aspecte, Tribunalul a apreciat că terenurile în litigiu se circumscriu prevederilor Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în natură sau prin echivalent, supunându-se procedurii prevăzute de aceste acte normative.
Deşi reclamantul a arătat că autorii săi nu puteau obţine restituirea în natură în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, fiind cetăţeni străini, Tribunalul a reţinut că moştenitorii fostului proprietar tabular aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru terenurile preluate de stat în cazul în care ar fi urmat procedura prevăzută de legile speciale. În plus, instanţa a apreciat că reclamantul nu poate pretinde să i se recunoască mai multe drepturi decât cele de care ar fi beneficiat, eventual, pretinşii sai autori, în sensul că dacă aceştia nu aveau dreptul la restituirea în natură a terenului (astfel cum a pretins însuşi reclamantul), nici reclamantul nu-i poate fi recunoscut un astfel de drept, acesta preluând dreptul în forma în care s-a aflat în patrimoniul transmiţătorilor.
Tribunalul a înlăturat şi susţinerea reclamantului conform căreia dreptul de proprietate al autorului sau nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestuia, prin prisma noii jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauzele Matieş impotriva României şi Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nu a mai recunoscut în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi vechiul drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci un nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior.
Astfel fiind, în cazul recunoaşterii unui drept nou, care se naşte în baza unei legislaţii adoptate, nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, în cazul nostru, legile speciale în domeniul fondului funciar.
Prin stabilirea împrejurării că se naşte un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat ca fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, daca restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută în legislaţia internă, respectiv legile fondului funciar.
Dreptul la indemnizaţie se naşte dacă se constată nelegalitatea naţionalizării şi numai dacă partea a urmat procedurile prevăzute de legile de reparaţie şi a epuizat căile de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Astfel fiind, câtă vreme nu poate fi recunoscută supravieţuirea vechiului drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, reclamantul nu poate pretinde că ar fi dobândit acest drept prin convenţia încheiată cu pretinşii moştenitori. Or, nefiindu-i transmis în patrimoniu prin convenţia încheiată acest vechi drept de proprietate, iar moştenitorii fostului proprietar tabular neurmând calea legilor speciale reparatorii pentru a redobândi dreptul, reclamantul din prezenta speţă nu se poate pretinde proprietar neposesor al terenului.
Având în vedere că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar şi că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar, cererea sa de chemare în judecată a fost respinsă.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost adoptată de către prima instanţă şi în privinţa cererilor de constatare a lipsei titlului Statului Român asupra terenului şi de constatare a nevalabilităţii dreptului de administrare al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi al Agenţiei Domeniilor Statului. Instanţa a apreciat că, atâta timp cât reclamantul nu mai poate obţine în natură terenul şi nici măsuri reparatorii, o eventuală constatare a lipsei titlului Statului Român sau a nevalabilităţii dreptului de administrare al pârâţilor anterior menţionaţi nu i-ar conferi niciun folos practic.
Împotriva sentinţei civile nr. 2903 din 29 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 922/30/2010 a declarat apel reclamantul L.P.A., solicitând admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei apelate, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, anularea soluţiei de respingere a acţiunii pe fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului reclamantul a arătat că prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, cu toate că a rămas în pronunţare doar asupra excepţiilor invocate de pârâţi, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor aspecte de fond sau probaţiunea în legătură cu fondul cauzei, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un tribunal prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La termenul din 29 octombrie 2010 instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare şi a rămas în pronunţare asupra excepţiilor însă, prin sentinţa apelată Tribunalul Timiş a respins excepţia de netimbrare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi Agenţia Domeniilor Statului, excepţia lipsei calităţi procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului, iar în final a respins acţiunea reclamantului motivând hotărârea atât pe excepţia de inadmisibilitate, cât şi pe fond.
Apelantul a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a valorificat principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât în realitate, pe baza acestei jurisprudenţe, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun nu poate fi reţinută decât în condiţiile în care mecanismul de reparaţie prevăzut de legislaţia specială adoptată de statele membre se dovedeşte, mai presus de orice îndoială, ca o cale de drept efectivă, ceea ce nu este cazul legislaţii speciale reparatorii la care prima instanţă a făcut trimitere.
În acest sens, apelantul a făcut referire la cauza Canciovici şi alţii împotriva României, a invocat jurisprudenţă şi doctrină juridică internă favorabilă, a insistat pe faptul că terenul revendicat se află în proprietate publică, nefiind inclus în circuitul civil şi a analizat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09 iunie 2008, în sensul că ar fi inadmisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun doar în situaţia în care este îndreptată împotriva unor persoane de drept privat care invocă un titlu translativ de proprietate, nu şi în cazul în care acţiunea în revendicare se poartă împotriva statului.
Prin decizia nr. 849/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut că prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului litigiului cu toate că a rămas în pronunţare doar asupra excepţiilor invocate de pârâţi, că nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor aspectele ce ţineau de fondul litigiului, nu a dat cuvântul reprezentanţilor părţilor pentru a face propuneri în dovedirea celor susţinute, în legătură cu fondul cauzei, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un tribunal prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la o procedură contradictorie, consacrat de art. 112, art. 115, art. 129 şi art. 167 C. proc. civ., implică posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua la cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a le discuta şi argumenta; acest principiu reprezintă una din principalele garanţii ale unei proceduri judiciare.
În speţă, a fost încălcat art. 129 alin. (4) C. proc. civ., care prevede în mod expres posibilitatea judecătorului de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Din practicaua hotărârii rezultă că prima instanţă a acordat cuvântul cu privire la excepţia netimbrării, cu privire la excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantului, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, asupra excepţiei lipsei de interes şi asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi Administraţia Domeniilor Statului, pentru ca, în final, instanţa să reţină că terenurile în litigiu se circumscriu prevederilor cuprinse în Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului supunându-se procedurii prevăzute de aceste acte normative.
Tribunalul Timiş a respins şi cererile de constatare a lipsei titlului Statului Român asupra terenului, de constatare a nevalabilitatii dreptului de administrare al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi al Agenţiei Domeniilor Statului, deşi a rămas în pronunţare doar cu privire la excepţiile invocate de părţi.
Legile fondului funciar enunţate prevăd în mod expres restituirea în natură a terenurilor revendicate pe vechiul amplasament, în situaţia în care nu a fost constituit dreptul de proprietate al unor terţi, însă prima instanţă nu a verificat condiţiile substanţiale impuse de lege, respingând acţiunea pe motiv că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legislaţia fondului funciar.
Hotărârea primei instanţe încalcă spiritul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitând drepturile şi libertăţile reclamantului în condiţiile în care Statul Român nu a respectat bunurile persoanelor, context în care rolul instanţei de judecată este acela de a aplica şi interpreta legea.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul „deţine un bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, câtă vreme dreptul de proprietate se află înscris în C.F. nr. 7, respectiv nr. 9 Timişoara, în favoarea lui K.H., acest drept nefiind radiat, iar cărţile funciare nefiind închise.
Terenul în suprafaţă de 57.593 m.p., corespunzător nr. top. 2/1, precum şi terenul în suprafaţă de 2.445 m.p., corespunzător nr. top 1/5, înscris în C.F. nr. 9, nu a fost preluat nici măcar cu un titlu formal, ci doar în fapt, prin mijloace abuzive, fiind trecut în domeniul public al statului. O parte a acestor terenuri se află în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi în folosinţa Liceului Agricol Timişoara, iar restul în administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Constituţia Republicii Populare Române din 1952 şi ale art. 12 şi art. 36 din Constituţia din 1965, proprietatea particulară era consacrată şi garantată de lege, iar potrivit art. 10 din Constituţia din 1965 puteau fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
Instanţa de apel a reţinut că, prin naţionalizarea făcută, statul a încălcat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară. Instanţa de apel a făcut referire şi la art. 481 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la cauza Canciovici şi alţii împotriva României.
Concluzionând în sensul că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, instanţa de apel a găsit fondat apelul declarat de reclamantul L.P.A., iar în temeiul art. 297 C. proc. civ. a anulat sentinţa civilă apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, la prima instanţă, Tribunalul Timiş.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş. Ambii recurenţi invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta pârâtă Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Timişoara susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare, în condiţiile în care reclamantul a avut posibilitatea, de care a şi uzat, de a-şi formula în faţa primei instanţe apărările şi de a propune probe.
Recurenta reiterează excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, reclamantul având posibilitatea de a uza de dispoziţiile legilor reparatorii nr. 18/1991 şi nr. 1/2000.
Se mai arată de către aceeaşi recurentă că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată, deoarece terenul se află în domeniul public al statului şi în administrarea universităţii recurente (aspect stabilit cu putere de lucru judecat de către Tribunalul Timiş prin decizia nr. 528/R din 11 aprilie 2008, definitivă şi irevocabilă şi prin sentinţa civilă nr. 9498 din 16 octombrie 2006 a Judecătoriei Craiova), fiind supus dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, Legii nr. 213/1998 şi dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 84/1995.
Reclamantul a dat dovadă de pasivitate, neurmând calea legilor speciale de reparaţie, legi care instituie termene imperative pentru întărirea siguranţei şi a stabilităţii circuitului civil al bunurilor imobile.
Recurenta mai susţine, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, inalienabilitatea, caracterul insesizabil şi imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică.
Un alt argument invocat de recurentă este acela că admiterea unei asemenea acţiuni ar priva universitatea de desfăşurarea activităţilor didactice şi de producţia derulată pe suprafaţa de teren deţinută în administrare.
Aceeaşi recurentă invocă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun şi în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, făcând trimitere la practica instanţelor de judecată şi la Decizia nr. 373 din 04 mai 2006 a Curţii Constituţionale.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, susţine, în esenţă, aceleaşi critici, arătând că reclamantul a avut posibilitatea să-şi formuleze apărările în faţa primei instanţe, astfel încât în mod greşit s-a admis apelul acestuia şi s-a trimis cauza spre rejudecare pe motivul încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Se mai arată, în motivarea aceluiaşi recurs, că acţiunea este inadmisibilă, deoarece există o lege specială, Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamantul avea posibilitatea să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul care a determinat instanţa de apel să admită apelul declarat de reclamant, să anuleze sentinţa primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare a fost acela că prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului litigiului, cu toate că a acordat cuvântul şi a rămas în pronunţare doar asupra excepţiilor invocate de pârâţi, că nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor aspectele ce ţineau de fondul litigiului, nu a dat cuvântul reprezentanţilor părţilor pentru a face propuneri în dovedirea celor susţinute, în legătură cu fondul cauzei, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare.
Sub acest aspect, deşi ambii recurenţi susţin în recurs, la modul generic, că reclamantul a avut posibilitatea, de care a şi uzat, de a-şi formula în faţa primei instanţe apărările şi de a propune probe, această critică nu este dezvoltată, nu se arată în ce mod instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit legea (sub aspectul analizat) şi nici nu se contestă situaţia reţinută mai sus, respectiv aceea că la prima instanţă nu s-a depăşit faza discutării excepţiilor, fondul cauzei nefiind pus în discuţie.
O atare soluţie încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, deoarece, în condiţiile în care instanţa a acordat cuvântul exclusiv asupra excepţiilor invocate de pârâţi, fără a le uni cu fondul, dezbaterile s-au limitat la discutarea acestor excepţii, reclamantul neputând formula concluzii şi pe fondul cauzei. Pronunţându-se inclusiv pe fond (reţinând, în acest sens, în considerente, că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar), prima instanţă a produs acestuia o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte cererile de constatare a lipsei titlului Statului Român asupra terenului şi de constatare a nevalabilitatii dreptului de administrare al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi al Agenţiei Domeniilor Statului, prima instanţă a apreciat că examinarea acestora este lipsită de folos practic, în condiţiile în care reclamantul nu mai poate obţine în natură terenul şi nici măsuri reparatorii. Se observă din această motivare că prima instanţă nu a examinat pe fond capetele de cerere menţionte, ci le-a respins ca fiind lipsite de interes, ca o consecinţă a respingerii cererii în revendicare. Or, după cum s-a arătat mai sus, soluţionarea pe fond a cererii de revendicare s-a făcut cu încălcarea unor principii de bază ale procesului civil, aşa încât trimiterea spre rejudecare a acestei cereri determină aceeaşi soartă şi în ce priveşte capetele de cerere privind constatare lipsei titlului statului şi a nevalabilităţii dreptului de administrare al pârâţilor.
Deşi soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, dispusă de instanţa de apel, este corectă, motivarea acestei decizii este parţial improprie soluţiei pronunţate. Astfel, instanţa de apel reţine în considerente că titlul statului nu este valabil şi că reclamantul este titularul unui „bun” în înţelesul art. 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, aceste aspecte ţin de fondul acţiunii, neputând fi tranşate în apel, în condiţiile în care, la prima instanţă, nu s-a acordat cuvântul pe fond, ci numai asupra excepţiilor.
În consecinţă, în rejudecare, instanţa nu va fi ţinută de aceste considerente, urmând a proceda ea însăşi la analiza capătului de cerere privind valabilitatea titlului statului, precum şi a cererii în revendicare, în cadrul căreia se invocă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.
În ceea ce priveşte argumentele recurenţilor în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate, acestea constituie, în realitate, apărări de fond, în sensul că se susţine existenţa dreptului statului asupra imobilului revendicat şi inexistenţa - ca urmare a neurmării căilor prevăzute de legile speciale - a unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului, drept apt a-i conferi posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare, aceste argumente urmând a fi examinate ca atare de către instanţa de rejudecare.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva deciziei civile nr. 849/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3746/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3770/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
