ICCJ. Decizia nr. 3770/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3770/2012
Dosar nr. 2303/2/2011
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 03 iunie 2008, reclamantul T.R., aflat în regim de detenţie, a solicitat obligarea pârâtei P.E.S. (sora reclamantului) la plata sumei de 8.000 euro, reprezentând contravaloarea unui tablou pictat de reclamant în timpul detenţiei şi vândut de pârâtă, la plata sumei de 20.000 euro reprezentând daune materiale şi morale pentru vânzarea altor tablouri pictate de reclamant şi obligarea aceleiaşi pârâte la restituirea a 85 de tablouri pe care reclamantul le-a pictat în timpul detenţiei şi pe care pârâta s-a obligat să le păstreze, iar acum refuză să le predea persoanei indicate de reclamant.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia netimbrării acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 7887 din 29 octombrie 2008, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere, în raport de valoare tablourilor revendicate (700.000 RON, conform cererii precizatoare formulată de reclamant), a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt în favoarea Tribunalului Bucureşti şi a disjuns primele două capete de cerere, pentru care a continuat judecata.
Prin sentinţa civilă nr, 383 din 18 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a dispus anularea ca netimbrată a acţiunii formulate de reclamant, disjunsă de Judecătoria Sectorului 5 prin sentinţa civilă nr. 7885/2008 şi având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea unui număr de 85 de tablouri predate acesteia de reclamant în timpul detenţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, în raport de valoarea tablourilor revendicate de reclamant, acesta ar fi trebuit să timbreze acţiunea cu suma de 11.074,74 RON. Reclamantul a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar, prin scutirea de la plata taxei de timbru, cerere respinsă de instanţă prin încheierea din 18 februarie 2009.
Întrucât la termenul de soluţionare pe fond a cauzei reclamantul nu a înţeles să se conformeze obligaţiei legale de a timbra, Tribunalul, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a dispus anularea, ca netimbrată, a cererii de chemare în judecată privind restituirea celor 85 de tablouri.
Prin decizia nr. 100/A din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Pentru a pronunţa această deciziei, instanţa de apel a reţinut că încheierea Tribunalului din 18 februarie 2009, prin care s-a respins cererea de ajutor public judiciar a reclamantului, a fost comunicată acestuia la 01 aprilie şi respectiv 02 aprilie 2009, astfel cum rezultă din dovezile ataşate la dosar, iar împotriva încheierii reclamantul a formulat la 07 aprilie 2009 cerere de reexaminare, cerere care, deşi formulată în termen, nu a fost soluţionată de instanţă. În acest mod, reclamantului i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1938 din 13 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a anulat acţiunea ca netimbrată.
Cererea de reexaminare formulată de reclamant împotriva încheierii din 18 februarie 2009 a fost soluţionată prin încheierea din 20 octombrie 2010 în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată. În motivarea acestei încheieri s-a reţinut că reclamantul a declarat că a mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni, în alte două cauze (una dintre acestea fiind cea din care s-a disjuns prezenta cerere în revendicare mobiliară), iar în raport de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 51/2008, o nouă cerere de ajutor public judiciar nu poate fi admisă.
În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că motivul de nelegalitate avut în vedere de instanţa de apel în desfiinţarea sentinţei atacate a fost acoperit şi, constatând că nici în faza de rejudecare reclamantul nu a înţeles să se conformeze obligaţiei legale de a timbra, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 a dispus anularea acţiunii, ca netimbrată.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamantul.
Prin decizia nr. 518 A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul acestuia, ca nefondat.
În considerentele deciziei din apel s-a reţinut că nu este întemeiată critica referitoare la incompatibilitatea doamnei judecător M.P. (care pronunţase sentinţa civilă nr. 383 din 18 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă), în condiţiile în care, în primul ciclu procesual, judecătorul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei.
Cu privire la celelalte motive ale apelului, Curtea a apreciat că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici ale art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului, reclamantul beneficiind de toate drepturile în faţa legii.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi în faza apelului reclamantul a solicitat ajutor public judiciar conform O.G. nr. 51/2008, acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a depune acte justificative în acordarea ajutorului public judiciar, instanţa fiind pusă în imposibilitate de a analiza cererea conform O.G. nr. 51/2008 (totuşi, instanţa de apel nu a anulat apelul ca netimbrat, ci l-a respins, ca nefondat).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul T.R.
În susţinerea recursului se arată că instanţele de fond şi de apel i-au încălcat dreptul de acces la justiţie (prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României), prin modalitatea de soluţionare a cererii de ajutor public judiciar şi, în consecinţă, prin soluţia de anulare a acţiunii ca netimbrată. Recurentul arată că este în detenţie de peste 21 de ani, timp în care nu a fost folosit la muncă şi nu a realizat venituri. Condiţionarea accesului la justiţie de plata unei sume de bani foarte mari, pe care reclamantul nu şi-o permite datorită situaţiei sale, echivalează cu împiedicarea accesului la justiţie, reclamantul neavând nicio altă posibilitate de a-şi recupera bunurile.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înaltă Curte găseşte recursul fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate, fiind în stare de detenţie de peste 21 de ani, timp în care nu a realizat venituri şi nu şi-a putut valorifica personal eventualele bunuri din patrimoniu. Litigiul de faţă a fost generat de neînţelegerile pe care reclamantul le are cu sora sa, în legătură cu valorificarea unor tablouri pe care reclamantul susţine că le-a pictat în timpul detenţiei şi le-a încredinţat pârâtei spre păstrare şi valorificare. Reclamantul pretinde că pârâta, deşi a vândut mai multe tablouri, nu a depus sumele de bani obţinute în contul său şi refuză să predea tablourile nevândute persoanei desemnate de reclamant.
Pentru cererea având ca obiect revendicarea tablourilor, prima instanţă i-a impus reclamantului obligaţia de a plăti o taxă de timbru de 11.074,74 RON, aplicând dispoziţiile Legii nr. 146/1997 în materia taxelor de timbru datorate în raport de valoarea obiectului pricinii (conform precizării de acţiune, reclamantul a indicat valoarea tablourilor revendicate ca fiind 700.000 RON).
Cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă, la fel şi cererea de reexaminare formulată în temeiul art. 15 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 51/2008, instanţa evaluând situaţia reclamantului exclusiv prin prisma condiţiilor formale prevăzute de legea internă privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.
Atât în apelul declarat împotriva sentinţei de anulare a acţiunii, ca netimbrată, cât şi în recursul declarat împotriva deciziei de respingere a apelului, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de acces la justiţie prin modul de impunere a unor taxe judiciare de timbru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să se pronunţe în mai multe plângeri formulate împotriva Statului Român (cauzele Weissman şi alţii; Iorga; Iordache; Larco).
Curtea europeană a reţinut că „dreptul la o instanţă” nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În această privinţă, Curtea reaminteşte că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiţiei pot să justifice impunerea unei restricţii de natură financiară în accesul unei persoane la o instanţă.
Însă, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea a subliniat că o limitare a accesului la o instanţă nu este conformă art. 6 parag. 1 decât dacă are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În aprecierea împrejurării dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă sau dacă, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanţă a fost limitat într-o asemenea măsură încât dreptul este încălcat chiar în esenţa sa, Curtea europeană a reţinut că este necesară evaluarea cauzei în lumina circumstanţelor sale concrete, inclusiv sub aspectul solvabilităţii reclamantului şi faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă.
Chiar dacă un sistem de stabilire a taxelor de timbru sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei, cum este cel românesc, poate fi apreciat ca având un scop legitim (acela de a se limita posibilitatea formulării unor cereri de chemare în judecată abuzive şi de a se colecta fonduri pentru bugetul de stat), instanţa învestită cu soluţionarea litigiului trebuie să analizeze în raport de elementele specifice cauzei concrete deduse judecăţii, caracterul proporţionat al limitării dreptului de acces la o instanţă din cauza valorii taxei solicitate.
Efectuând această analiză, Înalta Curte constată că, prin jocul dispoziţiilor interne în materia taxelor judiciare de timbru şi a celor referitoare la condiţiile în care partea interesată poate beneficia de scutire de la plata acestei taxe, în cazul concret dedus judecăţii, reclamantul este adus în situaţia de a i se restrânge accesul la justiţie până în punctul în care acest drept este atins în esenţa lui.
Valoarea taxei judiciare de timbru solicitată reclamantului, în sumă de 11.074,74 RON, este considerabilă chiar şi pentru a persoană obişnuită, care s-ar afla în stare de libertate şi ar avea posibilitatea să realizeze câştiguri la nivel mediu în raport de stadiul economiei. Cu atât mai mult, suma apare pentru reclamant ca fiind excesivă, acesta fiind încarcerat de peste 21 de ani, fără venituri şi fără posibilităţi concrete de a abţine în vreun fel, prin mijloace proprii, suma de bani necesară plăţii taxei de timbru, mai ales că diferendul s-a născut chiar în raport cu o persoană apropiată din familie, căreia i-a încredinţat administrarea unor bunuri.
Sistemul de asistenţă financiară, reglementat de O.U.G. nr. 51/2008, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de ajutor public de către reclamant, stabilea, ca o condiţie pe care solicitantul ajutorului public judiciar sub oricare dintre formele prevăzute la art. 6 trebuia să o îndeplinească, aceea ca valoarea cumulată a acestui ajutor să nu depăşească în total, în cursul unei perioade de 1 an, suma maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare (art. 7). Reţinând că nu este îndeplinită această condiţie, deoarece reclamantul a mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni, Tribunalul a respins cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar.
Prin Legea nr. 251/2011 de modificare a O.U.G. nr. 51/2008 s-a eliminat această condiţie în ceea ce priveşte forma de ajutor public judiciar prevăzută la art. 6 lit. d), respectiv scutirea, reducerea, eşalonarea sau amânarea de la plata taxei judiciare de timbru.
Raţiunea acestei modificări legislative, astfel cum rezultă din expunerea de motive a proiectului de lege, întocmită de Guvernul României în calitate de iniţiator, disponibilă pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, a fost aceea că stabilirea unui plafon în limita căruia se acordă ajutorul public judiciar se justifica numai în ceea ce priveşte acele forme de ajutor public care presupun avansarea sumelor din bugetul de stat (plata onorariului avocatului, plata expertului, a traducătorului, a interpretului şi plata onorariului executorului judecătoresc). În privinţa taxei judiciare de timbru, prin această modificare legislativă s-a urmărit a se conferi judecătorului posibilitatea de a aprecia la speţă, dacă o anumită taxă de timbru stabilită la valoare are un cuantum rezonabil şi, în cazul unor valori foarte ridicate, să dispună reducerea acestei până la un nivel rezonabil, fără a fi limitată în decizia sa de plafonul stabilit prin art. 7 din ordonanţa de urgenţă.
Fără a-şi propune o cenzură de legalitate a soluţiei date de prima instanţă în reexaminarea încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar [încheierea fiind irevocabilă potrivit art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008], Înalta Curte constată totuşi că aceasta reprezintă temelia soluţiei de anulare a cererii de chemare în judecată, ca netimbrată, prin care se produce limitarea excesivă a dreptului de acces la instanţă, incompatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenţie, în condiţiile în care însuşi legiuitorul recunoaşte (este adevărat, după pronunţarea soluţiei în cadrul cererii de reexaminare, dar încă în cursul judecării cauzei în prezenta etapă procesuală), prin modificarea legislativă operată, că instanţa are libertatea de a cenzura cuantumurile excesive ce ar rezulta din aplicarea taxelor de timbru la valoare, tocmai în scopul evitării obstrucţionării accesului la justiţie.
Pe de altă parte, menţinerea soluţiei de anulare a acţiunii ca netimbrată nu ar împiedica reclamantul să formuleze o nouă acţiune, în cadrul căreia să formuleze cerere de ajutor public judiciar, supusă de această dată dispoziţiilor modificate ale art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, sub aspectul inexistenţei unui plafon în ceea ce priveşte ajutorul public judiciar în materia taxei de timbru. Cum, singurul argument care a putut justifica respingerea cererii de ajutor public judiciar (depăşirea plafonului legal) şi-a pierdut temeiul legal, iar imposibilitatea reclamantului de a plăti vreo sumă de bani cu titlu de taxă de timbru este evidentă, determinarea acestuia de a relua procedura printr-o nouă cerere de chemare în judecată ar avea caracter pur formal şi nu ar face decât să genereze o altă încălcare a dreptului la un proces echitabil, de această dată a duratei rezonabile a litigiului (având în vedere că de la data formulării cererii de chemare în judecată au trecut aproape patru ani, timp în care s-a examinat exclusiv problema taxei de timbru).
Constatând că aplicarea, la situaţia concretă dedusă soluţionării, a dispoziţiilor din legislaţia internă, privind modul de calcul al taxei judiciare de timbru şi condiţiile pentru acordarea ajutorului public judiciar, este de natură să obstrucţioneze reclamantului accesul la justiţie, într-o manieră care nu asigură un just echilibru între scopul urmărit (colectarea taxei judiciare de timbru) şi interesul reclamantului (de a i se evalua pretenţiile în faţa instanţei), ceea ce ar determina pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, Înalta Curte va face aplicarea directă a normei europene [potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie], recunoscându-i acestuia dreptul de a i se judeca cererea de chemare în judecată fără plata taxei judiciare de timbru.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va modifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei pentru continuarea judecăţii la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul T.R. împotriva deciziei civile nr. 518 A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamantul T.R. împotriva sentinţei civile nr. 1938 din 13 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi Tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3752/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3793/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
