ICCJ. Decizia nr. 3663/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3663/2012
Dosar nr. 1811/83/2010
Şedinţa publică din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1086/D din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte, întemeiat pe disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, acţiunea civilă înaintată de reclamanta O.S., prin fiul acesteia mandatar O.G., în reprezentarea def. T.L. (dec. 03 aprilie 1945, Feldioara, jud. Braşov), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:
A constatat, întemeiat pe disp. art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului în lagărul de prizonieri din localitatea Feldioara, jud. Braşov, ulterior survenind decesul acestuia, la data de 03 aprilie 1945.
A obligat pârâtul, întemeiat pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplic. disp. art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere că măsura administrativă constând în deportarea la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat şi cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu – Mare, cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare. Apelantul Statul Român a solicitat admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate şi în principal să se dispună respingerea acţiunii ca nefondată iar în subsidiar, modificarea în parte în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor.
În dezvoltarea motivelor de apel pârâtul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că repararea prejudiciilor cauzate în speţa dedusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, şi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri.
Consideră pârâtul că prin acordarea de despăgubiri şi în temeiul Legii nr. 221/2009, precum şi în temeiul actelor normative anterior arătate s-ar ajunge la o dublă reparaţie, ori Legea 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legile anterioare.
În continuare pârâtul a invocat prevederile O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar şi a unui plafon până la care despăgubirile pot fi acordate.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor se arată că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei urmare a măsurilor luate.
Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare s-a solicitat admiterea acestuia modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii arătându-se că deportarea nu se încadrează în prevederile Legii 221/2009 nefiind dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conţinutul acestui articol.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia nr. 162 din 25 mai 2011 a admis ca fondate apelurile, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate, de la suma de 100.000 Euro la suma de 10.000 Euro şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Analizând apelurile declarate prin prisma criticilor invocate, instanţa a reţinut următoarele.
Până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010-15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii 221/2009, astfel că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din CEDO, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.
Cât priveşte criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate instanţa le-a apreciat a fi fondate, astfel că la reaprecierea acestui cuantum a avut în vedere durata măsurii dispusă faţă de antecesorul reclamantei, împrejurarea că în timpul prizonieratului a survenit decesul acestuia, consecinţele produse de măsura administrativă şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Ambele recursuri au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtului, cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei, ca urmare a masurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacţie morala, pe baza unei aprecieri in echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparaţia morala (si nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
In acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO, care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
În motivarea recursului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a susţinut că prizonieratul, ca şi deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative. De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
S-a formulat o critică şi cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, care sunt exagerat de mari raportat la practica Î.C.C.J. şi CEDO) în materie.
De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, rep.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie, date fiind competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.
Această stare de fapt excede condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat drepturile la nediscriminare şi la un proces echitabil, astfel cum se susţine în motivarea recursului.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantei, care a fost mutat forţat şi internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanţă şi nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamantei să beneficieze de drepturile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Ca atare, este de prisos a se mai analiza critica privind incidenţa dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale în cauză.
Faţă de motivele de mai sus, recursurile sunt fondate şi se vor admite, se va modifica decizia atacată şi se vor admite apelurile împotriva sentinţei care va fi schimbată în sensul respingerii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi împotriva deciziei nr. 162 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o modifică în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 1086/D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea formulată de reclamanta O.S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3661/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3664/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
