ICCJ. Decizia nr. 3664/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3664/2012
Dosar nr. 2064/30/2010
Şedinţa publică din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2897 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.R. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul I, D.I. şi al sumei de 3000 de euro pentru prejudiciul moral suferit de asendentul său de gradul I, D.M.; a respins restul pretenţiilor, precum şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că în conformitate cu adresa D-142 din 29 aprilie 1999 emisa de Ministerului Justitiei-Directia Instantelor Militare (fila 4 dosar), parintii reclamantului, D.I. si D.M. (decedati ulterior, la 17 august 1986, respectiv la 10 februarie 2007) au fost stramutati la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Tomnatic, jud. Timis, fixându-li-se domiciliu obligatoriu in localitatea Marculesti, jud. Ialomita; prin decizia MAI 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor mentionate li s-au ridicat restrictiile domiciliare.
Potrivit mentiunilor reclamantului la termenul din 15 octombrie 2010, in afara domniei sale nu mai exista alte persoane indreptatite la masuri reparatorii conform art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 dupa defunctii parinti.
Conform art. 3 lit. e) din Legea 221/2009, constituie masura administrativa cu caracter politic orice masura luata de organele fostei militii sau securitati, avand ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, intemeiata pe decizia 200/1951 a MAI.
Referitor la cererea de acordare a despagubirilor s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea acestora conform art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009.
Pârâtul a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului in ceea ce priveste cererea de acordare a despagubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorii sai de gradul I, exceptie care a fost respinsa potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cata vreme art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 confera in mod expres calitate procesuala activa, dupa decesul persoanei condamnate sau care a facut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, descendentilor de gradul I ai acesteia.
Aceeasi solutie de respingere a fost pronuntata si in privinta exceptiei inadmisibilitatii cererii, cata vreme, astfel cum am aratat, art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, modificata prin O.U.G. 62/2010, da dreptul la obtinerea unor despagubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic sotului supravietuitor si descendentilor pana la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a facut obiectul unor astfel de masuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, întrucât, pe parcursul judecăţii a fost pronunţată şi publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a condus la dispariţia temeiului de drept pe care şi-a întemeiat reclamantul acţiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 793 din 19 aprilie 2011 a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul D.R. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
In considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune menţinerea sentinţei. De asemenea, a mai susţinut că şi după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, I.C.C.J. prin Decizia nr. 1173 din 11 februarie 2011, a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009. Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că Statul Român, trebuie să răspundă pentru erorile judiciare şi pentru măsurile abuzive luate împotriva cetăţenilor săi în perioada 1945-1989.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă. la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Este de menţionat că şi în practica CEDO se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii”.
Referirea recurentul la o altă decizie a Inaltei Curţi prin care s-a recunoscut obligaţia statului de a răspunde pentru abuzurile comise nu poate fi reţinută întrucât acea decizie a fost pronunţată înainte de publicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011 care este obligatorie instanţelor.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.R. împotriva deciziei nr. 793 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3663/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4036/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
