ICCJ. Decizia nr. 4137/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4137/2012
Dosar nr. 112/115/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 842 din 17 mai 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta L.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 300.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că bunicul matern al reclamantei, S.H., a luptat împotriva regimului comunist, fiind împuşcat de organele de securitate ale perioadei respective în luna martie 1949. Pentru că nu i-a fost întocmit actul de deces de autorităţile Statului Comunist, abia în anul 1990, bunicul reclamantei a fost declarat mort prin sentinţa civilă nr. 1100 din 13 noiembrie 1990 pronunţată de Judecătoria Caransebeş.
Consecinţele faptului că bunicul reclamantei a luptat împotriva regimului comunist s-au răsfrânt asupra familiei, asupra soţiei şi fiicei sale, mama reclamantei L.A., care şi după moartea acestuia au fost persecutate de autorităţile comuniste.
Acceptând că raţiunea Legii nr. 221/2009, pe ale cărei dispoziţii şi-a întemeiat reclamanta cererea de chemare în judecată, este aceea de a asigura cadrul juridic pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale produse prin condamnările cu caracter politic şi prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu atât mai mult se impune repararea prejudiciului moral suferit de familia reclamantei prin împuşcarea bunicului său, fără a fi judecat şi condamnat anterior, pentru a se fi opus regimului comunist.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere gravitatea acestuia, astfel cum a fost reţinut anterior, prima instanţă a apreciat că o reparaţie rezonabilă, echitabilă, o reprezintă obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul, în termenul legal, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, arătând că suma de 300.000 Euro, reprezentând daune morale, acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi. Este necesar ca persoana care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Prin decizia civilă nr. 880 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
In considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă. De asemenea, decizia atacată a încălcat principiile egalităţii şi al nediscriminării, iar decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările CEDO au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă. la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Şi în practica CEDO se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii”.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia conferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de neconstituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene ni i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul aşa zisei discriminări constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de neconstituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
In ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.A. împotriva deciziei nr. 880 din 17 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4129/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4442/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
