ICCJ. Decizia nr. 3696/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.3696/2012
Dosar nr. 10756/3/2010
Şedinţa publică din 24 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 7 decembrie 2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Municipiul Constanţa prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (3) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la plata de despăgubiri la valoarea actuală pentru terenul de 170 m.p. situat în staţiunea M., care a aparţinut autorului său, P.N.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 24 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, a disjuns capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului Constanţa, păstrând spre soluţionare capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Soluţionând acest capăt de cerere, prin sentinţa civilă nr. 570 din 21 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a IV a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce însemnă că modalitatea concretă de plată se face în condiţiile Legii nr. 247/2007 prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului şi nu prin obligarea directă a pârâtului la plata respectivei contravalori, astfel cum solicită reclamantul.
Tribunalul a constatat că a SC M. SA a emis Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 contestaţiile formulate împotriva acesteia fiind soluţionate în mod irevocabil prin Decizia nr. 2754 din 16 noiembrie 2006 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că această Decizia emisă răspunde, în sensul legii, la drepturile invocate de reclamant şi permite, prin măsurile luate, o corectă aplicare a legii speciale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 517/A din 15 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefundat, apelul formulat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA s-a răspuns notificării formulate de P.M., M.E., P.M. privind restituirea imobilului teren situat în M. în suprafaţă de 170 mp, lot 1, careu 31. Cererea de restituire în natură a terenului menţionat a fost respinsă, fiind formulată oferta de restituire prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 180/ C din 19 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins apelul contestatorilor P.M. şi M.E. împotriva sentinţei civile nr. 714 din 10 iunie 2003 a Tribunalului Constanţa, sentinţă prin care s-a respins ca nefondată contestaţia împotriva deciziei nr. 8 din 18 martie 2002 emisă de SC M. SA.
Prin Decizia nr. 2754 din 16 martie 2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de P.M. şi M.E. împotriva deciziei civile nr. 180/C din 19 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
În motivarea deciziei menţionate, s-a reţinut că Decizia nr. 8/2002, contestată în cauză, răspunde, în sensul legii, la drepturile invocate de recurenţi şi permite prin măsurile luate o corectă aplicare a legii speciale. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recurenţii sunt persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii şi anume la echivalentul terenului preluat abuziv deoarece nu este posibilă restituirea în natură.
În consecinţă, dreptul apelantului la despăgubiri a fost stabilit irevocabil prin Decizia menţionată pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu mai poate fi repus în discuţie.
Curtea de Apel a apreciat că cererea reclamantului prin care acesta solicită de stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor cuvenite nu poate fi primită faţă de prevederile cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. LII/2007, împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul P.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. cic.:
Hotărârile pronunţate în cauză au încălcat prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului la plata despăgubirilor pentru terenul ocupat în parte de SC C.O.M. SA şi R.V., unităţi privatizate prin Ministerul Turismului, în condiţiile art. 29 alin. (1) şi (3) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA se referă doar la restituirea prin echivalent a cotei de teren ocupată de R.V. Prin această decizie, SC M. SA a respins cererea de restituire a imobilului teren pentru cota afectată de R.O. cu motivarea că SC M. SA nu are calitatea de persoană juridică deţinătoare.
Până în prezent, notificarea reclamantului nu a fost transmisă de SC M. SA, nici către SC C.O.M. SA şi nici către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, iar instanţele au refuzat să soluţioneze cererea de chemare în judecată prin aplicarea corectă a prevederilor art. 29 alin. (1) şi (3) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru cota anexă R.V., motivat de faptul că SC M. SA, în calitate de proprietar al terenului, l-a transmis sub formă de leasing, în cadrul procesului de privatizare. Totodată, s-a făcut o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, constând în titluri de valoare nominală folosite inclusiv în procesul de privatizare, întrucât SC M. SA face parte din categoria societăţilor comerciale din turism în curs de privatizare, conform prevederilor HGR. nr. 436/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale din turism.
Prin aceeaşi decizie, SC M. SA a respins cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru cota - parte care afectează anexa R.O. şi cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru terenul aferent căilor de circulaţie auto şi pietonale motivat de faptul că SC M. SA nu are calitatea de persoană juridică deţinătoare. Se menţionează că societatea deţinătoare a terenului care afectează anexa R.O. este SC C.O.M. SA, iar unitatea deţinătoare a terenului aferent căilor de circulaţie auto şi pietonale, este Consiliul Local al Municipiului Constanţa.
Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 2754 din 16 martie 2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petenţii P.M. şi M.E. au contestat injustiţie Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a terenului ce reprezintă cota parte anexă R.V.
Prin urmare, deşi este necontestat în cauză că reclamantul împreună cu mama sa au formulat, în condiţiile Legii nr. 10/2001 notificări prin care au solicitat restituirea în natură a terenului, în suprafaţă de 170 mp, lotul 1 careul 31, judeţul Constanţa, pentru cotă - parte de teren care afectează anexa R.O. şi pentru terenul aferent căilor de circulaţie auto şi pietonale, nici în procedura administrativă prealabilă şi nici în cea judiciară ulterioară, nu a existat, până la data învestirii instanţelor cu judecarea prezentului litigiu, o soluţionare a notificărilor cu privire la aceste imobile.
De aceea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea SC C.O.M. SA (unitate deţinătoare, conform celor menţionate în Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA, a cotei părţi din teren care afectează anexa R.O.) şi Municipiul Constanţa prin Primar, în calitate de entitate deţinătoare a părţii din terenul solicitat aferent căilor de circulaţie auto şi pietonale, la plata despăgubirilor ce i se cuvin în legătură cu aceste imobile.
Capătul de cerere cuprinzând pretenţiile formulate în contradictoriu cu Municipiul Constanţa prin Primar a fost disjuns şi soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4703 din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Constanţa în sensul obligării Primarului Municipiului Constanţa şi a Municipiului Constanţa prin Primar la înaintarea propunerii de despăgubiri, însoţită de documentaţia aferentă, către Comisia Centrală, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul compus din teren situat în Staţiunea M., lotul 1, careul 31, jud. Constanţa, în suprafaţă de 115 mp (cota de Vi din 230 mp), imobil ce nu poate fi restituit în natură.
Rămânând învestită cu capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că „dreptul apelantului la despăgubiri a fost stabilit irevocabil prin Decizia nr. 2754 din 16 martie 2006 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu mai poate fi repus în discuţie".
Este adevărat că reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA şi că, prin Decizia nr. 2754 din 16 martie 2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această contestaţie a fost, în mod irevocabil, respinsă.
Insă, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA a vizat numai măsura respingerii de către SC M. SA a cererii de restituire în natură a terenului ce reprezintă cota parte anexă R.V.
Prin urmare, cererea reclamantului de restituire a cotei părţi din teren care afectează anexa R.O., deţinută de SC C.O.M. SA (conform celor menţionate în deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA) nu a fost soluţionată prin Decizia emisă de SC M. SA şi nici în procedura judiciară ulterioară, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Înalta Curte, constatând că instanţele învestite nu s-au pronunţat asupra pretenţiilor formulate de reclamant, lăsând nesoluţionat fondul litigiului dedus judecăţii, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat şi va casa Decizia recurată. În temeiul art. 297 C. proc. civ. va fi admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 570 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va fi desfiinţată sentinţa şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal care, cu ocazia rejudecării cauzei va analiza pretenţiile reclamantului, în limitele învestirii sale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei nr. 517/A din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia.
Admite apelul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinţei nr. 570 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3798/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3675/2012. Civil. Excepţie de... → |
|---|
