ICCJ. Decizia nr. 372/2012. Civil. Acţiune în constatare. Radiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 372/2012
Dosar nr. 1054/2/2011
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii C.S. şi C.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să pronunţe o hotărâre prin care să constate prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare în cuantum de 79.062,02 dolari SUA, preluate de pârâtă de la B.A. SA, sucursala Bârlad, prin contractul de cesiune de creanţă nr. 728404 din 15 decembrie 1999, privind pe debitorul cedat SC V. SRL, şi, în consecinţă, să dispună radierea ipotecii constituită în baza contractului de garanţie imobiliară, încheiat la data de 16 decembrie 1998, având ca obiect garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 850.000.000 lei, acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL, în baza contractului de credit nr. 8/1998 prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, judeţul Vaslui, aflat în proprietatea reclamanţilor, invocând în drept dispoziţiile art. 44, art. 45 din OUG nr. 51/1998 şi art. 1788 C. civ.
Secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 66, pronunţată la data de 5 mai 2011, a respins, atât excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cât şi acţiunea în constatare formulată în cauză, ca neîntemeiate.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în raport de sentinţa nr. 139 din 12 noiembrie 2009, pronunţată de Secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul nr. 8291/2/2009, având ca obiect contestaţie la executare, neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două dosare, potrivit art. 1201 C. civ., faţă de obiectul acestora şi, deopotrivă, că, prin sentinţa nr. 139 din12 noiembrie 2009, s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, netranşându-se disputa dintre părţi referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de prevederile art. 49 alin. (1) din OUG nr. 51/1998, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate inexistenţa dreptului creditoarei A.V.A.S. de a cere executarea silită ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripţie, or acţiunea în constatare este imprescriptibilă conform art. 111 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin contractul de cesiune de creanţă nr. 728404 din 15 decembrie 1999 încheiat cu B.A. SA, A.V.A.S. a preluat creanţa bancară asupra debitoarei SC V. SRL în valoare de 14.442,77 lei, consolidată la valoarea de 80.379,95 dolari SUA, creanţă care rezultă din contractul de credit nr. 8 din 20 martie 1998 în valoare de 85.000 lei, iar pentru garantarea restituirii împrumutului s-a încheiat, la data de 16 decembrie 1998, contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie 1998, prin care C.S. şi C.M. au garantat rambursarea creditului acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, judeţul Vaslui, proprietatea garanţilor, care şi-au asumat obligaţia ca, în cazul neexecutării obligaţiei principale de către debitor, să execute ei înşişi obligaţia acestuia; că împotriva debitoarei SC V. SRL s-a deschis procedura insolvenţei ce a făcut obiectul dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126 F/2000 în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de 1169 dolari SUA ca urmare a valorificării activelor debitoarei; că, urmare a încheierii acestei proceduri, prin încheierea nr. 154 F din 16 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Vaslui, A.V.A.S. a demarat procedura de executare silită împotriva administratorilor debitoarei, iar la data de 16 martie 2009, prin adresa nr. 6439, a comunicat garanţilor titlurile executorii, dată la care nu se împlinise termenul de prescripţie de 7 ani, întrucât, la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1190,67 dolari SUA s-a întrerupt prescripţia dreptului de a cere executarea silită, conform art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani, apreciind că întreruperea prescripţiei faţă de debitorul principal are ca efect şi întreruperea prescripţiei faţă de garanţii ipotecari, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
Împotriva menţionatei sentinţe, reclamanţii au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond, nesoluţionând cauza la primul termen de judecată, a încălcat dispoziţiile art. 46 alin. (2) şi art. 47 din OUG nr. 51/1998; că, nesolicitând Tribunalului Vaslui dosarul în care procedura de insolvenţă a debitoarei SC V. SRL a fost închisă, prin încheierea nr. 154 F din 16 aprilie 2002, ale cărui lucrări se impunea cu necesitate a cercetate, a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; că, reţinând întreruperea prescripţiei, conform art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1170,67 lei, şi faptul că, de la această dată a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani, a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale şi a art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 în soluţionarea excepţiei prescripţiei, faţă de data la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită: 15 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 728404, şi faţă de împrejurarea că A.V.A.S. nu a efectuat acte de executare în termenul prevăzut de acest text legal, întrucât somaţia la care se prevalează a fost emisă peste termenul de 7 ani.
Recursul este nefondat.
Astfel, faţă de obiectul acţiunii în constatarea inexistenţei dreptului creditoarei A.V.A.S. de a cere executarea silită ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, dedusă judecăţii, nu se justifică criticile referitoare la încălcarea prevederilor speciale ale art. 46 alin. (2) şi art. 47 din OUG nr. 51/1998 de către prima instanţă în soluţionarea cauzei, inaplicabile acesteia.
Este de observat că nesolicitarea de către instanţa de fond a dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000 spre a fi cercetat, nu poate fi interpretată şi reţinută ca o omisiune în exercitarea rolului său activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorul are obligaţia de a dispune completarea probelor neîndestulătoare şi de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona el însuşi, ipoteze ce nu se regăsesc în speţă.
Întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este o cauză de modificare a cursului prescripţiei constând în stingerea prescripţiei scurse până la apariţia unei cauze de întrerupere şi începerea unei noi prescripţii de acelaşi fel, fiind reglementată de prevederile art. 4052 C. proc. civ., care se completează cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 1045, art. 1056, art. 1872 şi art. 1873 C. civ.
Având în vedere că faptul de a se plăti creditoarei A.V.A.S., la data de 20 mai 2002, în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei SC V. SRL, suma de 1169,67 dolari SUA în contul creanţelor bancare rezultate din contractul de credit nr. 8 din 20 martie 1998, a căror restituire a fost garantată de C.S. şi C.M., conform contractului de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie 1998, pe care A.V.A.S. le-a preluat conform contractului de cesiune de creanţă nr. 728.404 din 15 decembrie 1999, este un act de recunoaştere a datoriei care îndeplineşte condiţiile art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., de natură a întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită în cauză, atât faţă de debitorul principal, cât şi faţă de garanţii ipotecari în conformitate cu art. 1873 C. civ., având ca efect începerea unui nou termen de prescripţie, se constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale.
Cum instanţa de fond a reţinut cu justeţe că, prin întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, termenul de prescripţie de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, calculat de la data de 20 mai 2002, când s-a întrerupt prescripţia şi a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani, nu se împlinise la data de 16 martie 2009, când creditoarea A.V.A.S. a comunicat reclamanţilor titlurile executorii de creanţă, nu poate fi primită nici critica încălcării precitatului text legal de către această instanţă.
Aşa fiind, constatând că dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul pe care reclamanţii l-au formulat împotriva sentinţei Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 66 din 5 mai 2011, pe care o va păstra ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.S. şi C.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 66/2011 din 5 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 420/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 371/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
