ICCJ. Decizia nr. 371/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.371/2012
Dosar nr.748/117/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 965 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj s-a respins contestaţia formulată de reclamanta K.A.E.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 17 din 05 ianuarie 2010, emisă de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a Farmaciei, situată în Cluj-Napoca, str. M., precum şi stabilirea măsurilor reparatorii privind bunurile care nu mai pot fi restituite în natură.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, potrivit art. 6 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele terenuri sau construcţii preluate abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, sau, utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, exceptând situaţia în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.
În speţă, reclamanta solicită doar restituirea bunurilor mobile, constând în licenţă, praxis, instalaţiile şi corpurile de mobilier din Farmacie, medicamentele de la data preluării şi suma de bani existentă în casierie, întrucât, imobilul în care funcţiona Farmacia, conform propriilor susţineri ale reclamantei, era deţinut cu titlu de închiriere şi nu a fost preluat odată cu Farmacia.
Nu a fost primită susţinerea reclamantei, în sensul că instalaţia şi mobilierul au devenit imobile prin încorporare, câtă vreme acestea, fiind montate la faţa locului, puteau fi demontate.
Sub aspectul invocării art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, instanţa a reţinut punctul de vedere al reclamantei, în sensul că a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate, însă acest articol nu poate fi invocat cu succes în prezenta acţiune, întrucât, pe de o parte, România nu era parte la Convenţie în momentul preluării bunurilor, iar pe de altă parte, pe calea Legii nr. 10/2001, Statul Român şi-a asumat obligaţia de a restitui doar imobilele, în condiţiile arătate anterior.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs (cale de atac calificată de instanţă ca fiind apel, faţă de dispoz. art. XXVI din Legea nr. 202/2010).
Prin Decizia civilă nr. 158/ A din 24 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a învestit tribunalul cu o acţiune mixtă: pe de o parte, plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 17 din 05 ianuarie 2010, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu consecinţa restituirii în natură a bunurilor care au făcut obiectul notificării soluţionate prin această dispoziţie; pe de altă parte, o acţiune în revendicare a aceloraşi bunuri, întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a omis cu desăvârşire să analizeze şi cererea în revendicare formulată de reclamantă, limitându-se la a se pronunţa, prin sentinţa pe care a dat-o, doar asupra plângerii la Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în privinţa acestei omisiuni, de cercetare a cererii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, soluţia primei instanţe intră sub incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca, în analizarea acestui petit să se ţină seama de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte soluţia dată plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost pronunţată cu necercetarea fondului cauzei, având în vedere că obiectul notificării ce a fost soluţionată prin dispoziţia a cărei anulare s-a cerut, l-a constituit stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, reprezentând Farmacia din str. M. din Cluj-Napoca, bunuri care au fost naţionalizate prin Decretul nr. 134 din 02 aprilie 1949, respectiv, licenţa şi praxisul acestei farmacii, şi toate instalaţiile, mobilierul, materialul sanitar, instrumentele, medicamentele, etc., care au servit pentru funcţionarea farmaciei şi care au devenit imobile prin încorporare.
Or, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înţelesul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, în aceste construcţii.
De asemenea, alin. (2) al art. 6 prevede că măsurile reparatorii vizează şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Din economia dispoziţiilor art. 468-470 C. civ. s-a reţinut că prin bunurile imobile prin destinaţie se înţeleg acele obiecte pe care proprietarul unui fond le-a pus pe acel fond pentru serviciul şi exploatarea fondului, precum şi toate acele efecte mobiliare pe care proprietarul le-a aşezat către fond în perpetuu.
Faţă de definiţia pe care Codul civil o dă bunurilor imobile prin destinaţie, se impunea a se verifica, în speţă, dacă toate acele instrumente sanitare, instalaţii sanitare farmaceutice, mobilier, material sanitar, eventual medicamente, menţionate în procesul verbal de preluare din 09 aprilie 1949, şi distinct enumerate în anexele la acest proces-verbal, nu au devenit cumva imobile prin destinaţie, respectiv, dacă nu au fost încorporate în imobilul care deservea ca farmacie şi dacă nu au fost folosite astfel de-a lungul timpului, respectiv, se impunea a se stabili, prin efectuarea unei expertize de specialitate dacă mobilierul, instrumentarul şi materialul sanitar, etc., ce au aparţinut Farmaciei „Vulturul" mai există sau nu în prezent.
În ipoteza în care acestea există şi în prezent, în incinta aceluiaşi imobil în care a funcţionat şi Farmacia „Vulturul", şi în care în prezent funcţionează Farmacia de pe str. M., este evident că toate aceste bunuri mobile au devenit imobile prin destinaţie sau prin încorporare, putând deci să facă obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Decizia a fost atacată cu recurs de Primarul municipiului Cluj-Napoca, ale cărui critici au vizat următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în condiţiile în care în sentinţa primei instanţe se arată în concret că bunurile mobile revendicate nu pot fi asimilate celor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, judecata cauzei în primă instanţă a făcut referire şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, arătându-se expres că cererea reclamantei nu poate fi admisă în cadrul acestui proces, reclamanta având la dispoziţie în acest sens, o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În speţă, nu a fost revendicat imobilul situat în str. M., Cluj-Napoca, ci doar bunuri mobile situate la acea adresă, fiind evident că cererea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001 nici din punct de vedere al calităţii de persoană îndreptăţită, aceasta nefiind proprietară tabulară a imobilului şi nici din punct de vedere al naturii bunurilor revendicate.
În aceste condiţii, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată a fost pronunţată pe fondul cauzei şi este legală, reclamanta având posibilitatea să recupereze bunurile sau echivalentul acestora pe calea dreptului comun.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate că motivele de recurs nu pot fi primite, în primul rând pentru că vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii şi nu de nelegalitate, iar în ipoteza în care ar fi încadrabile în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au caracter nefondat întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au în vedere, în anumite condiţii regăsite în art. 6, şi restituirea bunurilor mobile.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea sunt încadrabile, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoz. art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., întrucât vizează o greşită interpretare a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 10/2001, în funcţie de care s-ar fi făcut o eronată aplicare a normei procedurale (art. 297 C. proc. civ.), pe temeiul căreia a fost pronunţată soluţia de desfiinţare cu trimitere.
Examinându-se aspectele de nelegalitate astfel încadrate, se constată următoarele:
- Limitele judecăţii de primă instanţă aşa cum au fost fixate prin cererea reclamantei au fost determinate de contestaţia acesteia împotriva dispoziţiei emise de primar în procedura Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, astfel cum a susţinut recurentul, instanţa de apel a apreciat greşit că tribunalul a fost învestit şi cu o cerere în revendicare, rămasă nesoluţionată pe fond.
În realitate, solicitarea reclamantei vizând restituirea în natură a farmaciei, aşa cum a fost ea formulată, este subsecventă şi accesorie anulării dispoziţiei atacate, fiind indicată ca măsură reparatorie.
De asemenea, motivele cererii de chemare în judecată, determinând cauza juridică a acesteia, au vizat calitatea de persoană îndreptăţită şi încadrarea solicitării reclamantei în prevederile Legii nr. 10/2001.
Indicarea generică a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, alături de dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, nu permitea într-adevăr, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, concluzia instanţei de apel în sensul că obiectul învestirii instanţei a constat într-o acţiune mixtă respectiv, o contestaţie la Legea nr. 10/2001 şi o acţiune în revendicare.
În realitate, demersul judiciar l-a reprezentat contestaţia împotriva actului emis de entitatea deţinătoare în procedura specială a Legii nr. 10/2001 care, oricum nu putea fi dublată de o acţiune în revendicare de drept comun, întrucât norma specială este aptă întotdeauna să înlăture de la aplicabilitate dreptul comun.
De aceea, considerentul instanţei de apel conform căruia la rejudecare tribunalul urmează să analizeze pe fond şi o acţiune în revendicare este eronat, dar nu este de natură prin el însuşi să determine nelegalitatea soluţiei de desfiinţare cu trimitere, ci numai limitele acestei rejudecări.
Astfel, constatând că nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat corect în ce priveşte judecata asupra contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului.
Sub acest aspect, tribunalul a considerat greşit că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 vizează doar bunuri imobile, nu şi bunuri mobile de sine-stătătoare, ignorând prevederile art. 6 alin. (2) care statuează expres că „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat odată cu imobilul".
Or, asemenea bunuri rămân, ca natură juridică, bunuri mobile supuse restituirii în procedura Legii nr. 10/2001, contrar aprecierii primei instanţe.
În continuare, tribunalul a reţinut că susţinerea reclamantei conform căreia „instalaţiile şi mobilierul ar fi devenit imobile prin încorporare" reprezintă un „aspect discutabil", fără să tranşeze însă problema.
O astfel de modalitate de abordare echivalează în fapt cu o necercetare, instanţa fiind obligată, în virtutea funcţiei jurisdicţionale ce îi revine, să tranşeze chestiunile litigioase şi nu să constate caracterul lor disputat şi discutabil.
Mai mult, persistând în confuzia legată de sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, prima instanţă concluzionează că „indiferent de faptul că sunt bunuri mobile sau bunuri mobile devenite imobile prin încorporare", ele nu fac obiectul actului normativ menţionat, întrucât acesta se referă numai la bunuri imobile.
Or, ipoteza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează expres atât imobilele prin destinaţie cât şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare.
Rezultă că în analiza cauzei, tribunalul a pornit de la premise greşite legate de domeniul de aplicare a actului normativ special a cărui incidenţă la speţă a fost invocată şi de asemenea, că a lăsat nedezlegate jurisdicţional aspectele disputate în cadrul litigiului.
În aceste condiţii contestaţia împotriva dispoziţiei primarului nu a fost cercetată pe fondul ei, astfel încât soluţia de desfiinţare cu trimitere este justificată de dispoz. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 202/2010 şi aplicabilă cauzei faţă de norma tranzitorie cuprinsă în art. XXII).
De aceea, în limitele menţionate anterior, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj - Napoca împotriva deciziei nr. 158/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 375/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 369/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
