ICCJ. Decizia nr. 369/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 369/2012
Dosar nr.36679/3/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 8 septembrie 2009, M.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziţiei nr. 12135 din 20 august 2009 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, prin care i-a fost respinsă ca nedovedită notificarea nr. 163 din 1 februarie 2002, prin intermediul căreia a solicitat despăgubiri, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 97 m.p. şi construcţia edificată pe aceasta din Bucureşti, Intrarea Moeciu, sector 1, cu motivarea că reclamanta nu ar fi prezentat acte de proprietate în formă autentică, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 221/1950.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1341 din 16 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta M.C. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 404/1986, fiind înscris la poziţia nr. 85/86, anexa nr. 1, cu o suprafaţă de teren de 137 m.p. şi o suprafaţă construită de 40,36 m.p., iar în actul de expropriere este menţionat ca proprietar A.G.
S-a arătat că reclamanta este moştenitoarea lui A.G., după cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 332/1969, în cuprinsul căruia masa succesorală apare ca fiind compusă din teren în suprafaţă de 97 m.p. şi construcţie existentă pe acesta, situat în Intrarea Moeciu, sector 1. În acelaşi certificat s-a menţionat că autorul reclamantei a deţinut terenul în fapt, fără a avea acte de proprietate, conform declaraţiei moştenitorilor deţinând terenul din 1953, iar construcţia a fost ridicată fără autorizaţie de construire.
Tribunalul a constatat astfel că reclamanta a dobândit, prin deschiderea succesiunii, de la autorul său doar posesia imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât la acea dată erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 221/1950, potrivit cărora pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui teren prin acte între vii era necesară încheierea actului translativ de proprietate în formă autentică.
Prima instanţă a reţinut în plus şi incidenţa prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, în raport de care a constatat că dispoziţia legală cuprinsă la art. 24 din Legea nr. 10/2001 îşi găseşte aplicabilitate în acele situaţii în care nu există nici un fel de relaţii privind apartenenţa dreptului de proprietate la persoana îndreptăţită.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile reclamantei în sensul că aceasta nu poate fi prezumată titulara dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei expropriate, atâta timp cât a făcut dovada contrară a celor rezultate din decretul de expropriere, în concret la momentul exproprierii, autorul său, care nu a fost niciodată proprietarul terenului, fiind decedat.
S-a constatat astfel, că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Prin Decizia nr. 190/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o şi a admis contestaţia formulată de M.C. A anulat dispoziţia nr. 12135 din 20 august 2009 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti. A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamantei în natură suprafaţa de 137 m.p. teren identificată prin raportul de expertiză şi completarea acestuia (anexa 1) pct. 1, 2, 3 şi 4, întocmite de expert N.V., imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1, Bucureşti. A obligat pe pârât să propună măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru casa şi anexa demolate ce au fost amplasate pe terenul restituit. A respins ca inadmisibile apelurile declarate de I.I. şi I.G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a reţinut de către instanţa de apel că din actele şi lucrările dosarului, a rezultat că apelanţii I.G. şi I.I., deşi sunt, alături de reclamantă, moştenitori legali ai lui A.G., decedat la data de 16 iunie 1969, nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu au figurat ca părţi în faţa primei instanţe.
Ca urmare, aceştia nu pot figura ca părţi nici în apel, iar apelul declarat de către ei, a fost constatat ca fiind inadmisibil.
Referitor la apelul declarat de M.C., instanţa a constatat că aceasta a pretins că are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în calitate de moştenitoare a defunctului A.G., de la care a fost preluat imobilul compus din teren în suprafaţă totală de aproximativ 97 m.p. şi construcţia edificată pe acesta, situate în Bucureşti, Intrarea Moeciu, sector 1.
Din cuprinsul adreselor nr. 22715 din 15 noiembrie 2006 a Administraţiei Fondului Imobiliar - Serviciul Tehnic Amplasament şi nr. 348207 din 15 noiembrie 2006 a Direcţiei Impozite şi Taxe Locale a sectorului 1 Bucureşti a rezultat că autorul reclamantei, A.G., figurează înregistrat în rolul fiscal, încă din anul 1959, cu o construcţie nouă din paiantă, magazie şi suprafaţa de 97 m.p. teren, imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1.
În Decretul Consiliului de Stat nr. 404/1986, imobilul teren şi construcţie apare înscris la poziţia nr. 85/86 Anexa 1, cu următoarele caracteristici: suprafaţă teren 137 m.p., suprafaţă construită 40,36 m.p., iar ca proprietar de la care s-a preluat întregul imobil, figurează autorul reclamantei A.G.
Din cuprinsul raportului de expertiză şi completările acestuia, cât şi a schiţei - anexa nr. 1 (fila 68 dosar) întocmite în apel de către expertul N.V. a rezultat că imobilul în litigiu era compus din casă şi o magazie, ce au fost ulterior demolate, care în prezent valorează 8189 euro, terenul având o întindere de 137 m.p. şi fiind liber de construcţii, evaluat la 96.585 euro.
Într-adevăr, conform art. 2 din Decretul nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizaţie, împărţirile sau înstrăinările între vii de orice fel, a terenurilor, cu sau fără construcţii, care se află pe teritoriul capitalei R.P.R. şi a comunelor învecinate nu se pot face decât prin acte autentice.
Ca urmare, actul sub semnătură privată invocat de reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său nu constituie titlu de proprietate valabil, întrucât în lipsa formei autentice, nu a fost apt de a transmite dreptul de proprietate către acesta, cum just a reţinut prima instanţă.
În schimb, în raport de probatoriul administrat, curtea a reţinut că în cauză îşi au pe deplin aplicare dispoziţiile art. 24, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că textul cuprins la art. 24 din lege instituie o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ de expropriere şi circumscrie întinderea dreptului de proprietate, ca fiind cea recunoscută prin acelaşi act normativ.
Această prezumţie operează doar în absenţa unor probe contrare, ceea ce înseamnă că la dosarul cauzei ar trebui să existe probe din care să rezulte că o terţă persoană, alta decât cea nominalizată în actul de expropriere, este proprietara imobilului în litigiu.
În speţă, autorul reclamantei A.G. figura ca proprietar al terenului în suprafaţă de 137 m.p. şi construcţiei cu anexă, în actul de expropriere.
Din actele dosarului, nu a rezultat că vreo altă persoană ar fi pretins că este proprietara respectivului teren sau că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acesta.
Aşa fiind, curtea a reţinut că în absenţa unor probe contrare, reclamanta beneficiază de prezumţia de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Faptul că la data exproprierii, persoana care figura ca proprietară în evidenţele fiscale era decedată, nu împiedică recunoaşterea dreptului recunoscut prin dispoziţiile legale sus citate, atâta vreme cât, persoana defunctului se continuă prin moştenitorii acestuia.
Or, din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 332/1969 eliberat la data de 13 februarie 1970 de către notariatul de Stat Bucureşti a rezultat că după defunctul A.G. au rămas ca moştenitori, reclamanta şi numiţii I.G. şi I.I.
Curtea a reţinut astfel că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi poate beneficia de măsurile reparatorii instituite prin aceasta.
Conform art. 7 din legea specială de reparaţie, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se restituie în natură.
În cazul în care construcţiile expropriate au fost demolate total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, iar pentru construcţiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Cum din expertiza efectuată în apel a rezultat că imobilul - construcţie (casă şi anexă) a fost demolat, curtea a reţinut că pentru acesta, reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În schimb, în aplicarea textului de lege sus menţionat, constatând că suprafaţa de 137 m.p. teren, identificată prin raportul de expertiză şi completarea acestuia - anexa 1 prin pct. 1, 2, 3 şi 4, este liberă de construcţii, a dispus restituirea în natură a acesteia.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pornind de la dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, a arătat că odată dovedită calitatea de persoană îndreptăţită, se are în vedere posibilitatea restituirii în natură a imobilului.
A precizat totodată că în plus trebuie stabilită apartenenţa terenului şi în special unitatea deţinătoare, aceasta din urmă fiind competentă a emite o decizie în sensul Legii nr. 10/2001.
Recurentul a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că autorul reclamantei nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei, în raport de prevederile Decretului nr. 221/1950, având în vedere şi dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995.
A considerat, de asemenea, că tribunalul a reţinut în mod corect şi faptul că reclamanta nu poate fi prezumată titulara dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei expropriate, atâta timp cât nu a făcut dovada contrară celor rezultate din decretul de expropriere. Astfel, a rezultat că la momentul exproprierii, respectiv în anul 1986, A.G., autorul reclamantei, era decedat, acesta nefiind niciodată proprietarul terenului.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire în principal la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera ca legală soluţia tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 190/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 371/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 367/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
