ICCJ. Decizia nr. 385/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.385/2012
Dosar nr.4576/86/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 46 euro pe zi, reprezentând despăgubiri pentru fiecare din cele 2656 zile de detenţie politică, respectiv pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă dispusă împotriva sa prin sentinţa penală nr. 307/1957 a Tribunalului Militar Iaşi, invocând incidenţa art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1472 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Suceava, secţia civilă a admis cererea şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamantul, prin sentinţa penală nr. 307/1957 a Tribunalului Militar Iaşi, a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii publice, executând 2656 zile de închisoare.
Cum condamnarea menţionată, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, este o condamnare cu caracter politic, instanţa a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât pe perioada detenţiei, cât şi ulterior, după punerea în libertate, statutul de condamnat afectându-i întreaga viaţă, despăgubire ce se va cuantifica în raport de prevederile OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia civilă nr. 18 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a respins cererea formulată de reclamant.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că atât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi prevederile OUG nr. 62/2010, invocate de reclamant drept temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, decizii obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
Cum, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi neconstituţională îşi încetează efectele juridice similar abrogării, instanţa de apel a constatat că, în lipsa temeiul de drept pe care se fundamenta, cererea dedusă judecăţii se impune a fi respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.I., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţele de fond au ignorat legislaţia Comunităţii Europene, relativă la drepturile fundamentale ale omului, aplicabilă cu prioritate în raport de legislaţia internă, cu menţiunea că atâta timp cât Curtea Constituţională este o instituţie aservită politic, deciziile sale se impuneau a fi înlăturate.
Reclamantul solicită, totodată, a se constata că este îndreptăţit să schimbe temeiul juridic al cererii în despăgubire, sens în care arată că înţelege să invoce, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, ca temei juridic nou, dispoziţiile art. 998 C. civ.
Analizând recursul, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 316 coroborate cu cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Ca atare, solicitarea reclamantului de completare a cauzei deduse judecăţii, fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cu o nouă cauză juridică, fundamentată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., solicitare formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, nu poate fi primită.
Totodată, se constată că pretinsul drept de creanţă invocat de reclamant, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcţie de criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 se putea verifica numai la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de către o instanţă de judecată, nu a fost definitivat pe perioada activităţii legii, caz în care, analiza existenţei sale se supune dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care se cere intervenţia instanţei de judecată.
Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamant nu era un drept născut direct, prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul acesteia, ci un drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanţă de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândeşte prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată.
Ca atare, în condiţiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existenţa unui atare drept de despăgubire în patrimoniul său, reclamantul nu se poate prevala cu succes de existenţa unui bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamant la adresa considerentelor de drept reţinute de instanţa de apel, sens în care recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei nr. 18 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 389/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 378/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
