ICCJ. Decizia nr. 3751/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3751/2012
Dosar nr. 224/2/2011
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. T737/3/2008, contestatorul T.I.M., în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat anularea dispoziţiei din 16 iunie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, cu obligarea pârâtei de a-i acorda măsuri reparatorii prin atribuirea în natură a terenului situat pe str. G.C. la fostul nr. X, teren în prezent liber, rezultat tot în urma demolării abuzive efectuate concomitent cu cea a imobilului proprietatea contestatorului de la fostul nr. Y.
Prin sentinţa civilă nr. 734 din 22 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia din 02 mai 2006, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia din 16 iunie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti pentru soluţionarea notificării din 2001 formulate de contestatorul T.I.M., s-a propus acordarea de măsuri reperatorii prin echivalent pentru fostul imobil situat în Bucureşti, str. G.C. nr. Y, format din teren în suprafaţă de 94 m.p. imposibil de restituit în natură şi construcţie demolată în suprafaţă desfăşurată de 75 m.p., persoanei îndreptăţite.
În motivarea dispoziţiilor s-a reţinut că s-a solicitat de către contestatorul T.I.M. acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, constatându-se întemeiată cererea formulată întrucât construcţia este demolată, iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare: bloc, spaţiu verde aferent blocului.
Împotriva dispoziţiei din 16 iunie 2008, comunicată contestatorului la data de 26 iunie 2008, aşa cum a rezultat din declaraţia acestuia aflată la dosar, în termen legal s-a formulat contestaţie, înregistrată la 09 iulie 2008, solicitându-se acordarea unui teren în compensare pe aceeaşi stradă G.C., terenul aflând-se la nr. X.
Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, Tribunalul a reţinut că terenul solicitat în compensare de către contestator situat în str. G.C. la fostul nr. X nu ar fi afectat de amenajări de utilitate publică de suprafaţă (străzi, trotuare, parcări amenajate), însă pe mijlocul terenului a fost amplasat provizoriu un garaj, iar pe restul terenului sunt amenajate alte locuri de parcare, însă nu de către Primăria Municipiului Bucureşti. În ceea ce priveşte amenajările subterane, expertul a arătat că terenul este afectat la limita de nord de o conductă de gaze, suprafaţa afectată fiind de 3 m.p., iar SC D.S. SA Bucureşti este de acord cu mutarea acestei conducte, însă pe cheltuiala beneficiarului. Expertul şi-a exprimat şi opinia că faţă de poziţia conductei de gaze, respectiv la limita proprietăţii, retrocedarea nu ar constitui o problemă, cu menţiunea că proprietarul nu poate primi autorizaţie de construire în zona afectată de conducta de gaze.
Tribunalul a constatat că expertul a avut în vedere documentele aflate la dosar, printre care şi adresa din 2004 emisă de SC D.S. SA Bucureşti către soţia contestatorului în care se menţionează că activitatea de distribuţie a gazelor naturale este reglementată de prevederile O.G. nr. 60/2000, fiind definită prin art. 17 alin. (2) drept un serviciu public de interes naţional, iar cu privire la modificarea traseului conductei s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 21 lit. a) din ordonanţă este interzis terţilor să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale, şi doar în cazul în care în mod excepţional este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia va suporta toate cheltuielile de modificare a traseului reţelei de gaze şi va obţine acordurile definitive ale proprietarilor sau ale deţinătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie amplasată noua conductă, precum şi avizele autorităţilor competente şi autorizaţia de construire.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că punctul de vedere exprimat de expert nu prezintă în totalitate situaţia reală a terenului solicitat spre compensare, acesta fiind afectat de amenajări de utilitate publică conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în care sunt menţionate în mod expres amenajările subterane care ar împiedica restituirea în natură, printre care şi conductele de alimentare cu gaze. Este adevărat că în acelaşi text legal se arată că restituirea în natură se va limita la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane, însă în cauză expertul nu a arătat în expertiză existenţa unei astfel de posibilităţi, motiv pentru care instanţa s-a raportat la adresa emisă de SC D.S. SA, din care a rezultat că este interzisă realizarea unei construcţii în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale şi doar în cazul în care în mod excepţional este necesară executarea unei construcţii, atunci terţul este obligat să respecte dispoziţiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 60/2000.
În al doilea rând, pentru ca terenul situat în str. G.C. nr. X să poată fi acordat în compensare, acesta trebuia inclus în tabelul de bunuri disponibile reglementat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul apreciind că în cauză sunt lipsite de relevanţă susţinerile contestatorului potrivit cărora imobilul nu face obiectul vreunei cereri de restituire sau vreunui litigiu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul T.I.M.
Prin decizia civilă nr. 495 A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că: a anulat dispoziţia Primarului General din 16 iunie 2008 şi a obligat intimatul să acorde contestatorului în compensare terenul în suprafaţă de 90 m.p. situat în str. G.C. nr. Z, identificat conform raportului de expertiză judiciară efectuat de ing. M.F.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză reclamantul a identificat un teren disponibil, în suprafaţă de 90.00 m.p., aproximativ egal ca suprafaţă cu cel preluat abuziv din patrimoniul său, respectiv 94.00 m.p., liber de construcţii, nerevendicat şi aflat în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti cu o situaţie juridică clarificată.
Împrejurarea că în subteran, la limita proprietăţii şi pe o suprafaţă de 3 m.p. se află o conductă de gaze nu este de natură a înlătura măsura acordării de reparaţii prin echivalent.
În cazul în care reclamantul-apelant ar dori, în viitor, edificarea unei construcţii, este necesar prealabil obţinerii autorizaţiei de construcţie, obţinerea avizelor necesare din parte autorităţilor în materie, inclusiv a celor de gaze.
Oportunitatea mutării conductei de gaze ori refuzarea avizului revine în exclusivitate organelor competente potrivit Legii nr. 351/2004 şi nu exclude „ab initio” posibilitatea acordării în compensaţie, edificarea unei construcţii fiind un eveniment viitor şi nesigur, şi cu siguranţă condiţionat de obţinerea avizelor cerute de legea autorizării construcţiilor.
În situaţia în care terenul nu poate fi afectat unei construcţii, el nu îşi pierde calităţile esenţial de imobil, putând fi folosit şi în alte scopuri, reclamantul asumându-şi riscul de a nu putea edifica în viitor o construcţie pe el.
Nici susţinerea potrivit căreia terenul nu figurează pe lista prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este fondată în raport cu situaţia concretă, Primăria Municipiului Bucureşti aflându-se în procesul de inventariere a terenurilor de pe raza municipiului. Faptul că lunar este afişat un anunţ din care rezultă că nu există bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensaţie nu atrage „sine qua non” concluzia că aceste bunuri sau servicii sunt inexistente câtă vreme s-a făcut dovada contrară.
Împotriva acestei decizii, la data de 04 decembrie 2009 a declarat recurs intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 4896 din 01 octombrie 2010, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs, a reţinut că încă de la momentul notificării, reclamantul a solicitat acordarea în compensare a terenului în suprafaţă de 90,00 m.p. situat în Bucureşti, str. G.C. nr. X, teren situat în vecinătatea proprietăţii soţiei sale, imobilul de la nr. T, pe aceeaşi stradă.
Proprietatea autorilor săi a fost preluată de stat prin expropriere în baza Decretului nr. 241/1978; după preluare, construcţia a fost demolată, iar scopul exproprierii a fost realizat, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare (bloc şi spaţiu verde aferent blocului), ceea ce a condus la înlăturarea soluţiei de restituire în natură, astfel cum în mod corect instanţele anterioare au constatat.
În speţă, fiind vorba despre expropriere ca modalitate de preluare abuzivă în proprietatea statului, soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii este supusă regulilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6) din acelaşi act normativ, fiind norme de trimitere, indicate ca atare prin art. 11 alin. (3) din lege.
Însă, aceste norme sunt incidente în cazul în care restituirea în natură a imobilului expropriat ce constituie obiectul notificării ar fi posibilă fie total, fie parţial, ceea ce în speţă nu se verifică, situaţia de fapt anterior descrisă fiind stabilită ca atare prin probele administrate în cauză de ambele instanţe de fond.
Drept urmare, cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantului era susceptibilă de soluţionare doar prin acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, fiind incident art. 11 alin. (4) care dispune: „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”, pe când art. 11 alin. (8) din lege dispune: „În situaţiile prevăzute la alin. (2), (3), (4), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit dispoziţiilor prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”
Înalta Curte a constatat că în mod nefondat recurenta susţine că situaţia juridică a terenului acordat în compensare nu a fost lămurită, de vreme ce la prima instanţă, potrivit probelor cauzei, s-a stabilit că pentru acesta nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 de vreo altă persoană şi nici nu a fost eliberată o eventuală autorizaţie de construire de către autoritatea competentă, respectiv Primăria Sector 1 pentru garajul existent pe teren.
În acelaşi timp, contrar celor susţinute de recurentă, este lipsită de relevanţă apartenenţa acestui teren la domeniul public (care, potrivit regimului juridic de drept comun al acestuia stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998, este inalienabil), în raport de prevederile art. 1.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (lege specială, derogatorie de la dreptul comun şi, deci, aplicabilă prioritar), aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În consecinţă, pentru a putea fi acordat în compensare un teren ca măsură reparatorie prin echivalent este suficient ca acel bun să fie disponibil şi deci apt de apropriere în patrimoniul oricărui subiect de drept (persoană fizică sau juridică).
Aşa fiind, cauza de indisponibilitate decurgând din apartenenţa acestuia la domeniul public nu este un impediment veritabil la acordarea lui în compensare, de vreme ce legea prevede remediul pentru aceasta: dezafectarea şi trecerea în domeniul privat, cu consecinţa introducerii lui în circuitul civil.
Pe de altă parte, având în vedere că dreptul de proprietate asupra unui teren are ca obiect „faţa şi sub faţa” lui (potrivit art. 489 C. civ.), este necesar a se stabili dacă acel teren solicitat în compensare şi cu privire la care persoana îndreptăţită ar urma să exercite prerogativele dreptului de proprietate şi asupra subteranului lui, chiar nefiind în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, nu este afectat de amenajări subterane de utilitate publică, sens în care dispoziţiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 constituie cel mai adecvat criteriu orientativ, aşa cum şi instanţa de apel a stabilit.
Or, astfel cum s-a constatat de către expertul topo, partea de nord a proprietăţii solicitate în compensare este afectată de o conductă de gaze ce poate constitui o amenajare de utilitate publică şi care nu poate fi apropriată în patrimoniul unei persoane fizice, întrucât exploatarea sa normală ar putea fi obstrucţionată prin exerciţiul atributelor dreptului de proprietate.
Este real, aşa cum a susţinut intimatul prin întâmpinarea la motivele de recurs, că în ipoteza edificării unei construcţii este necesar a se respecta anumite distanţe minime faţă de conducta de gaze (zonă de siguranţă, astfel cum este definită în art. 3 pct. 56 din Legea nr. 351/2004), în raport de materialul din care aceasta este realizată, astfel cum se stabileşte prin Normele tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, anexate întâmpinării, însă aceasta reprezintă o normă aplicabilă în cazul autorizării unei construcţii pe respectivul teren (ipoteză plauzibilă, dată fiind existenţa proprietăţii soţiei sale la nr. T pe aceeaşi stradă, astfel încât cele două suprafeţe însumate şi transformate într-un corp unic de proprietate ar putea constitui un perimetru construibil), iar nu o legitimare pentru dobândirea ei în proprietate.
Ca atare, Înalta Curte a apreciat că în raport de dispoziţiile legale la care s-a făcut anterior referire, dar şi ale Legii nr. 351/2004, în ansamblul lor, era necesar ca instanţa de apel să verifice regimul juridic al conductei de gaze care afectează pe porţiunea de 3 m.p. latura de nord a acestei proprietăţi, fiind necesară solicitarea punctului de vedere exprimat în concret de SC D.S. SA în raport de evidenţele sale, iar nu cu caracter de generalitate ca în cuprinsul adresei de la dosarul de fond, anume dacă traseul acestei conducte poate fi deviat, pe cheltuiala reclamantului, în condiţiile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004.
În cazul în care nu poate fi deviat (ipoteza unui racord sau branşament al unui consumator de la reţeaua publică), se va dispune completarea expertizei topo, stabilindu-se obiectivul deducerii acestei porţiuni de teren, în subteranul căreia se află conducta de gaze, şi acordarea terenului în compensare cu excluderea acestei suprafeţe şi a celei corespunzătoare zonei de siguranţă; pentru o atare finalitate, expertul, în raport de normativele în vigoare, va avea în vedere distanţele minime ce trebuie respectate faţă de o proprietate particulară, astfel încât să nu se împiedice accesul la aceasta şi utilizarea sa normală; pentru suprafaţă exclusă de la acordarea în proprietate cu titlu de compensare, se va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum s-a stabilit prin dispoziţia contestată.
Pentru situaţia contrară, respectiv dacă această conductă nu reprezintă o amenajare de utilitate publică (nefiind destinată să deservească nevoile comunităţii şi este posibilă devierea traseului ei, astfel încât accesul şi utilizarea ei normală să nu fie afectate), soluţia acordării în compensare a întregii suprafeţe de teren de 90,00 m.p. poate fi dispusă pe baza unei situaţii de fapt pe deplin stabilite în cauză, sub toate aspectele, ceea ce la momentul respectiv nu era posibil, date fiind dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, critică susţinută, de asemenea, prin motivele de recurs, a fost înlăturată ca nefondată, câtă vreme recurenta se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, iar intimatul-reclamant a identificat acest teren ce poate fi acordat în compensare, potrivit celor anterior circumstanţiate; neîntocmirea şi neafişarea listei cu bunurile disponibile şi susceptibile de a fi acordate în compensare reprezintă o conduită abuzivă, iar sancţionarea ei se realizează prin înlăturarea acestui fine de neprimire susţinut de recurentă, câtă vreme acest teren există şi poate fi acordat cu titlu de măsură reparatorie în echivalent, aşa cum s-a reţinut.
Înalta Curte a constatat că expertul nu a identificat şi alte amenajări subterane (conducte de apă şi canalizate), astfel că singurul impediment ce poate afecta, parţial şi în condiţiile arătate, acordarea acestui teren în compensare, este existenţa conductei de gaze la limita de nord a imobilului, în condiţiile în care recurenta nu a dovedit contrariul.
Prin decizia civilă nr. 487 A din 09 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de reclamantul T.I.M. şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a obligat intimatul să acorde contestatorului în compensare terenul în suprafaţă de 90 m.p. situat la nr. Z, identificat conform raportului de expertiză judiciară efectuat de ing. M.F. (prin încheierea din data de 16 mai 2011 a aceleiaşi Curţi de apel, îndreptându-se eroarea materială strecurată în această decizie, în sensul că adresa imobilului este str. G.C. fost nr. X).
Instanţa de apel a constatat că, astfel cum a reţinut instanţa de recurs, nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la respingerea cererii, câtă vreme intimata se află în poziţia de a-şi invoca propria culpă, iar situaţia juridică a terenului a fost lămurită, de vreme ce la prima instanţă, potrivit probelor cauzei, s-a stabilit că pentru acesta nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a fost eliberată o eventuală autorizaţie de construcţie de autoritatea competentă, respectiv Primăria Sectorului 1, pentru garajul existent pe teren.
Din raportul de expertiză topografică efectuat s-a mai reţinut că terenul solicitat în compensare de către contestator este afectat la limita de nord de o conductă de gaze, suprafaţa afectată fiind de 3 m.p.
Curtea a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că acordarea în compensare inclusiv a suprafeţei de teren respective se află într-o relaţie de dependenţă cu posibilitatea devierii traseului conductei de gaze în condiţiile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004, împrejurare de fapt pe care urmează să o stabilească instanţa în rejudecare.
Invocând dispoziţiile art. 3 pct. 51 şi 52, art. 23 alin. (2) şi art. 31 din Legea nr. 351/2004 şi verificând în raport de această clasificare legală regimul juridic al conductei de gaze care afectează pe porţiunea de 3 m.p. latura de nord a terenului solicitat în compensare, instanţa de apel a reţinut că din adresa din 2004 emisă de SC D.S. SA rezultă că aceasta este destinată desfăşurării activităţii de distribuţie a gazelor naturale şi, pe cale de consecinţă, nu face parte din proprietatea publică a statului, nefiind astfel de importanţă strategică.
În această situaţie, Curtea a apreciat că devin incidente prevederile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004, conform cărora: „Pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor (...) să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia şi/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului reţelei, în următoarele condiţii: 1. obţinerea acordurilor proprietarilor sau ale deţinătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie plasată noua conductă, precum şi a avizelor autorităţilor competente şi a autorizaţiei de construire; 2. includerea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor rezultate în urma modificării”.
În acelaşi sens este şi punctul de vedere exprimat de SC D.S. SA prin adresa din 14 martie 2001, care s-a referit în concret la conducta de gaze naturale aflată în spatele proprietăţii de la nr. T, amplasament ce corespunde conductei în discuţie, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.
În finalul considerentelor, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care traseul conductei poate fi deviat, situaţia de fapt nu corespunde primei ipoteze analizate de instanţa de recurs, în care ar fi fost necesară completarea expertizei topo, cu obiectivul deducerii acestei porţiuni de teren, în subteranul căreia se află conducta de gaze, şi acordarea terenului în compensare cu excluderea acestei suprafeţe şi a celei corespunzătoare zonei de siguranţă, ci celei de-a doua, pentru care se impune soluţia acordării în compensare a întregii suprafeţe de teren de 90,00 m.p.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel în rejudecare a interpretat eronat îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, întrucât s-a raportat la a doua ipoteză evocată care excludea din start deducerea celor două porţiuni de teren (cea traversată de conducta de gaze, precum şi cea afectată de zona de siguranţă).
Consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii, terenul identificat de către contestator neputând fi atribuit în compensare, atâta timp cât este traversat în parte de o conductă de gaze, care presupune şi o zonă de siguranţă, pe care aşa cum arată şi instanţa de judecată este interzisă realizarea de construcţii de orice fel.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica pârâtei, care vizează în esenţă limitele casării dispuse prin decizia nr. 4896 din 01 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu este fondată.
Casând decizia din apel în totalitate şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de recurs a constatat că este necesar ca instanţa de apel să verifice regimul juridic al conductei de gaze care afectează pe porţiunea de 3 m.p. latura de nord a terenului situat în Bucureşti, str. G.C. fostul nr. X, fiind necesară solicitarea punctului de vedere exprimat în concret de SC D.S. SA în raport de evidenţele sale, şi anume dacă traseul acestei conducte poate fi deviat, pe cheltuiala reclamantului, în condiţiile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004.
Pentru lămurirea situaţiei de fapt sub acest aspect, faţă de reţinerile incomplete ale instanţei de apel, instanţa de casare a stabilit două ipoteze, şi anume:
În cazul în care nu poate fi deviat, se va dispune completarea expertizei topo, stabilindu-se ca obiectiv deducerea acestei porţiuni de teren, în subteranul căreia se află conducta de gaze, şi acordarea terenului în compensare cu excluderea acestei suprafeţe şi a celei corespunzătoare zonei de siguranţă; pentru o atare finalitate, expertul, în raport de normativele în vigoare, va avea în vedere distanţele minime ce trebuie respectate faţă de o proprietate particulară, astfel încât să nu se împiedice accesul la aceasta şi utilizarea sa normală; pentru suprafaţă exclusă de la acordarea în proprietate cu titlu de compensare, se va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum s-a stabilit prin dispoziţia contestată.
În cazul în care această conductă nu reprezintă o amenajare de utilitate publică (nefiind destinată să deservească nevoile comunităţii şi este posibilă devierea traseului ei, astfel încât accesul şi utilizarea ei normală să nu fie afectate), soluţia acordării în compensare a întregii suprafeţe de teren de 90,00 m.p. poate fi dispusă pe baza unei situaţii de fapt pe deplin stabilite în cauză, sub toate aspectele, ceea ce la momentul respectiv nu era posibil.
Susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora instanţa de apel, în rejudecare, a interpretat eronat îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, fac abstracţie de considerentele detaliate ale deciziei recurate, în cadrul cărora instanţa de apel a analizat probele administrate şi a reţinut, ca situaţie de fapt privind regimul juridic al conductei de gaze care afectează pe porţiunea de 3 m.p. latura de nord a terenului solicitat în compensare, că din adresa din 2004 emisă de SC D.S. SA rezultă că aceasta este destinată desfăşurării activităţii de distribuţie a gazelor naturale şi, pe cale de consecinţă, nu face parte din proprietatea publică a statului, nefiind astfel de importanţă strategică, situaţie în care devin incidente prevederile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004.
Mai mult, instanţa de apel a completat probatoriul astfel cum au fost indicaţiile instanţei de recurs şi a solicitat punctul de vedere al SC D.S. SA privind posibilitatea ca traseul acestei conducte poate fi deviat, pe cheltuiala reclamantului, în condiţiile art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004.
Avizul din 14 martie 2011 de deviere a conductei de gaze emis de SC D.S. SA - Direcţia Regională de Distribuţie Bucureşti, precum şi punctul de vedere solicitat de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 04 aprilie 2011 (care pe baza avizelor şi copiei expertizei în specialitatea topografie, a stabilit că în condiţiile în care se solicită realizarea unor construcţii, de orice fel, în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale, solicitantul va suporta modificarea traseului conductei respective) sunt dovada clară a faptului că instanţa de apel în rejudecare a respectat întocmai îndrumările instanţei de casare.
Nu se poate reţine nici critica recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, susţinând că terenul identificat de către contestator nu poate fi atribuit în compensare, atâta timp cât este traversat în parte de o conductă de gaze, care presupune şi o zonă de siguranţă, pe care este interzisă realizarea de construcţii de orice fel.
Instanţa de apel în rejudecare a lămurit şi acest aspect, aplicând corect dispoziţiile legale prevăzute de art. 96 lit. a) din Legea nr. 351/2004, în concordanţă cu punctul de vedere exprimat de SC D.S. SA prin avizul de deviere din 14 martie 2011, în sensul că în ipoteza edificării unei construcţii este necesar a se respecta anumite distanţe minime faţă de conducta de gaze, zonă de siguranţă, astfel cum este definită de art. 3 pct. 56 din Legea nr. 351/2004, mutarea conductei de gaze revenind în exclusivitate organelor competente potrivit Legii nr. 351/2004, iar solicitantul va suporta modificarea traseului conductei respective, sub condiţiile prevăzute de textul legal mai sus evocat.
În raport de considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 487 A din 09 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2011 a aceleiaşi Curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3753/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
