ICCJ. Decizia nr. 3808/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3808/2012
Dosar nr. 484/91/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 289 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 520.000 RON, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 16 februarie 2010, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de 90.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi la 3.000 euro, daune materiale.
În motivarea acţiunii sale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 755 din 30 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi a fost condamnat, din motive politice, la 18 ani muncă silnică şi confiscarea averii, pentru fapta prev. de art. 209 alin. (3) C. pen. din 1936, executând 12 ani, 5 luni şi 7 zile de detenţie, astfel cum rezultă din certificatul de cazier judiciar, depus la dosar.
Mai arată reclamantul că suferinţele sale s-au repercutat şi asupra familiei acestuia, formată din soţie şi doi copii, aceasta fiind marginalizată, iar după punerea în libertate a continuat o supraveghere a condamnatului şi a familiei sale, toţi fiind consideraţi ca având „origine nesănătoasă”.
În şedinţă publică, la termenul din 23 martie 2010, instanţa a luat act, conform principiului disponibilităţii, de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere, privind obligarea la daune materiale.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 755 din 30 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, astfel cum a apreciat instanţa de fond, constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) reclamantul este îndreptăţit la daune morale, cuantificate de instanţă, în funcţie de atingerile aduse valorilor morale care definesc personalitatea umană, de durata condamnării, ţinându-se cont şi de drepturile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului, având un caracter aproximativ, determinat de natura neeconomică a daunelor, greu de evaluat.
Împotriva sentinţei civile nr. 289/2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul a considerat că soluţia e netemeinică pentru că instanţa s-a oprit la un cuantum ce nu oferă o satisfacţie suficientă, în raport cu probele din dosar, perioada executată şi condiţiile de executare.
În al doilea rând instanţa nu a avut în vedere jurisprudenţa internă şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei, întrucât instanţa de fond a omis a lua în calcul faptul că beneficiile acordate prin Decretul-Lege 118/1990 au avut şi rolul de recunoaştere a suferinţelor îndurate de reclamant.
S-a susţinut că, însăşi Legea nr. 221/2009, ca şi Raportul Tismăneanu, constituie forme de recunoaştere din partea statului.
Pentru despăgubirile echivalente unui prejudiciu nepatrimonial instanţa supremă a decis ca la stabilirea cuantumului acestora trebuie să se aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, iar pentru aplicarea acestor criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.
Prin decizia nr. 90/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva sentinţei civile nr. 289 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea.
A schimbat în parte sentinţa menţionată, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, stabilind 12.000 euro (echivalentul în RON), în loc de 520.000 RON.
A respins apelul declarat de reclamantul B.G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel a analizat în ce măsură, în raport de lipsa de temeiului juridic a acţiunii pe parcursul soluţionării dosarului, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale se aduce atingere:
a) art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
b) art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
a) Întrucât acţiunea a fost promovată la data de 16 februarie 2010, Curtea urmează să analizeze dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale, reclamantul avea „o speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o noţiune autonomă de „bun”, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale” - noţiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde şi asupra altor drepturi şi interese cu valoarea economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanţe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea considerentele instanţei de apel din decizia nr. 90/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă).
În consecinţă, protecţia instituită de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea tradiţională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, şi se apropie, mai degrabă, de accepţiunea din dreptul internaţional.
În concluzie, din analiza jurisprudenţei Curţii se constată o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
Curtea nu protejează speranţe ce nu au o configurare juridică, indiferent de cât de îndreptăţite ar fi din punct de vedere moral.
În consecinţă, nu va exista „speranţă legitimă” în cazul în care există o controversă privitoare la modul de aplicare şi interpretare a normelor de drept intern, deoarece dreptul de a obţine bunul trebuie să fie incontestabil.
Analiza jurisprudenţei mai arată că „speranţa legitimă” nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei speţe. Prin urmare, chiar dacă nu există o speţă identică soluţionată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa urmează să ţină seama de clarificările, delimitările şi interferenţele noţiunii de „speranţă legitimă”, ce se conturează din jurisprudenţă Curţii, raportat la datele concrete ale cauzei.
Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel:
- 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic;
- 5.000 euro pentru soţ/soţie şi descendenţii de gradul I;
- 2.500 euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Prin acelaşi art. 5 alin. (1), s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 13 54 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
În cazul concret dedus judecăţii, reclamantul a introdus acţiunea la data de 16 februarie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor, ca neconstituţionale.
Raportat la aceste date concrete ale speţei, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale (momentul ingerinţei), reclamantul aveau o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, în sensul admiterii acestor acţiuni, adică avea „o speranţă legitimă” de a obţine daune morale.
În concluzie, raportat la aceste date concrete, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamantul avea „o speranţă legitimă” de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită.
Această situaţie este total diferită de cea din cauza Slavov contra Bulgariei, în care Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă”.
Astfel, în anul 1992, după căderea regimului comunist, a fost adoptată în Bulgaria o lege reparatorie ce prevedea restituirea în natură a imobilelor naţionalizate, posibilitatea acordării de compensaţii pentru cele care nu mai existau în forma lor, dinaintea naţionalizării, urmând ca aceasta din urmă să fie reglementată ulterior, printr-o lege distinctă.
În 1997 a fost adoptată această lege, care, pe lângă dispoziţiile referitoare la compensaţii, printr-un amendament, a extins lista actelor de preluare cu actul de confiscare din anul 1946. Amendamentul a fost publicat la data de 18 noiembrie 1997 şi a intrat în vigoare la data de 22 noiembrie 1997.
Imediat după, în noiembrie 1997, 52 membrii ai Parlamentului au supus legea controlului de constituţionalitate. La data de 04 decembrie 1997, Curtea Constituţională a declarat cererea admisibilă şi a invitat autorităţile publice interesate şi organizaţiile neguvernamentale să formuleze puncte de vedere.
Decizia prin care amendamentul a fost constatat neconstituţional a fost publicată la 17 martie 1998 şi a intrat în vigoare la 21 martie 1998.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în această cauză, că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă” deoarece această lege a fost în vigoare doar în intervalul dintre 22 noiembrie 1997 până la 21 martie 1998 (adică 4 luni), când au fost declarate neconstituţionale, iar la momentul la care reclamanţii au introdus acţiunea, ea era supusă controlului de constituţionalitate de câteva luni, cererea fiind deja declarată admisibilă de către Curtea Constituţională, astfel încât nu a dat naştere unei baze legale, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În plus, nu se finalizase, în acest interval scurt de timp, nicio procedură administrativă internă.
Contrar situaţiei de fapt reţinută de Curte în Cauza Slavov contra Bulgariei, în prezenta cauză, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009-15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an şi 5 luni, iar în această perioadă, dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti interne, ceea ce a dat naştere unei „speranţe legitime” de recunoaştere a acestui drept de creanţă.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun:
a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie;
b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică;
c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional;
Jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiţie comună atât în privinţa privării de proprietate, cât şi în materia limitării exercitării acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 , anume:
d) orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere la instituirea ei;
Tot jurisprudenţa a mai adăugat o condiţie specifică privării de proprietate:
e) necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autorităţile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, urmează să se verifice dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate, între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, parag. 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum: gradul de operativitate, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite”.
În concluzie, s-a constatat de instanţa de apel, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au prioritate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Pe fond, reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 755 din 30 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen., condamnare politică, de drept, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Evident că această condamnare şi efectele produse i-au lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire şi conştiinţă, respectul de sine şi i-au şubrezit sănătatea.
În afara sechelelor determinate de regimul de detenţie, după eliberare a continuat presiunea morală a autorităţilor, precum şi persecutarea tuturor membrilor familiei.
Împotriva deciziei nr. 90/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile ari. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul aduce critici, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanţa valorii sociale lezate şi ocrotite şi nu a reţinut corespunzător, consecinţele negative suferite de persoana vătămată pe plan psihic şi fizic. Totodată, sunt dezvoltate critici potrivit cărora instanţa de judecată nu a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în stabilirea cuantumului daunelor morale, cu încălcarea art. 14.
Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, fiind nemulţumit de cuantumul daunelor morale acordate, anume suma de 12.000 euro, fiind mult prea mică în raport de suferinţele produse.
Pârâta D.G.F.P. Vrancea, pentru Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, a adus critici referitoare la greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, prin care, s-a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Recurenta-pârâtă a susţinut caracterul obligatoriu al acestora şi lipsa de temei juridic pentru acordarea daunelor morale şi a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul schimbării sentinţei nr. 289/2010 a Tribunalului Vrancea şi respingerea acţiunii.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a aplicat greşit legea, ignorând deciziile Curţii Constituţionale, astfel că motivele de recurs sunt fondate.
Referitor la criticile formulate de reclamant este de observat că, urmare desfiinţării temeiului juridic al acordării daunelor morale, pentru considerentele deja expuse, acţiunea acestuia urmează a fi respinsă, criticile privind cuantumul daunelor [urmare lipsei de temei juridic, ca efect al declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009], neputând fi analizate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, împotriva deciziei nr. 90/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 289 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea.
Păstrează dispoziţiile din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamant şi admiterea apelului declarat de pârât împotriva sentinţei Tribunalului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3797/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3840/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
