ICCJ. Decizia nr. 376/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 376/2012
Dosar nr. 6770/86/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 529 din 9 martie 2010, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul U.G. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 44.150 despăgubiri pentru daunele materiale, precum şi echivalentul în lei la data plăţii efective a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul Militar Regional Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de insurecţie armată, prevăzută de art. 211 C. pen. din anul 1936, fiind emis mandatul de executare a pedepsei nr. 255/1960, în baza căruia a executat 6 ani de închisoare în Penitenciarul Aiud în perioada 1958 - 1964.
Condamnarea aplicată reclamantului are de drept caracter politic şi dă naştere la despăgubiri materiale şi morale în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere prejudiciul moral suferit, tribunalul a constatat că suma de 100.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a reţinut că reclamantului i-au fost confiscate cu ocazia condamnării mai multe bunuri în valoare de 44.150 lei, bunurile fiind enumerate în procesul verbal de înfiinţare a sechestrului asigurător din 16 mai 1958.
Prin decizia nr. 19 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru daune morale.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Decizia fiind definitivă şi obligatorie, norma juridică în discuţie nu mai poate fi aplicată. Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu reprezintă o încălcare principiului neretroactivităţii legii, deoarece prezumţia de constituţionalitate de care a beneficiat textul de lege în discuţie a fost înlăturată.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate ca echivalent al bunurilor mobile confiscate, instanţa a constatat că reclamantul a făcut dovada existenţei bunurilor şi a valorii acestora, dar, deşi a criticat cuantumul stabilit de prima instanţă, reclamantul nu a administrat în apel o altă probă în sprijinul susţinerilor sale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, ca reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.
Reclamantul nu a motivat în drept cererea de declarare a recursului, dar a arătat că decizia Curţii Constituţionale este în contradicţie cu prevederile organismelor internaţionale, deoarece nu respectă principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea. In plus, decizia Curţii Constituţionale creează discriminare.
Recurentul a mai arătat că decizia Curţii Constituţionale nu se poate aplica unui proces în curs de soluţionare.
Reprezentantul pârâtului a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că suma acordată de instanţe este prea mare şi nedovedită.
A mai arătat că, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa nu putea acorda despăgubiri fără a se face dovada nerestituirii bunurilor în temeiul legilor speciale anterioare, sarcina probei revenind reclamantului.
Analizând cele două recursuri, se constată că cel declarat de reclamant este tardiv, iar cel declarat de pârât este nefondat.
Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
In cauză, conform înscrisurilor existente la dosar, decizia instanţei de apel a fost comunicată reclamantului la data de 11 martie 2011.
Prin urmare, termenul de recurs, calculat pe zile libere, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., a expirat la 28 martie 2011, având în vedere că data de 27 martie 2011 a fost o zi de duminică.
Conform înscrisurilor existente la dosar, recursul declarat de reclamant, înregistrat la Curtea de Apel Suceava la data de 1 aprilie 2011, a fost expediat prin poştă la data de 29 martie 2011, cu o zi peste termenul stabilit de lege.
Pe cale de consecinţă, se va constata că recursul a fost declarat tardiv şi va fi respins ca atare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, criticile formulate de acesta se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune materiale.
Sub acest din urmă aspect, recursul pârâtului nu poate fi analizat, deoarece pretinsa netemeinicie a unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi verificată în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează doar chestiuni care ţin de legalitatea hotărârii atacate.
Încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt doar criticile referitoare la greşita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit acestui text de lege, persoana care a fost condamnată politic sau a suferit o măsură administrativă cu caracter politic are dreptul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Aşa cum în mod corect au arătat prima instanţă şi cea de apel, prin probele administrate în cauză, reclamantul a făcut dovada faptului că, în urma condamnării sale i-au fost confiscate bunurile mobile, respectiv o pendulă, un dulap, o mobilă sufragerie, mobilier dormitor, utilaj pentru piuat, spălat şi presat stofe de casă, împreună cu un război semimecanic cu iţe, mobilier bucătărie,o bicicletă şi o camionetă.
Faptul că bunurile confiscate reprezentau bunuri cu durată de folosinţă limitată, perioada lungă de timp scursă de la data preluării, 16 mai 1958 şi lipsa oricărei probe contrarii fac ca, în cauză, să opereze prezumţia simplă că acestea nu au fost restituite niciodată fostului proprietar.
Bunurile în discuţie nu au putut fi restituite nici pe calea legilor speciale, deoarece aceste acte normative au vizat bunuri imobile şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, ceea ce nu este cazul în speţă.
De aceea, recursul declarat de pârât se va privi ca nefundat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul U.G. împotriva deciziei nr. 19 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3759/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3760/2012. Civil → |
|---|
