ICCJ. Decizia nr. 3762/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3762/2012
Dosar nr. 2145/30/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. dosar 2145/30/2010 la data de 23 martie 2010, reclamantul P.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea celui din urmă la plata către el a sumei de 25.000 euro în nume propriu, respectiv a sumei de 55.000 euro pentru defuncta sa mama P.O. şi 60.000 euro pentru defunctul său tată P.V., ori echivalentul în RON la cursul B.N.R. RON/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia deportării.
În motivare, reclamantul a arătat că, împreună cu părinţii, au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în judeţul Ialomiţa, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2507 din 05 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 609/30/2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului P.I. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale; a respins în rest acţiunea, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că reclamantul P.I. legitimează calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate în calitate de descendent de gradul I (după părinţi).
Instanţa a constatat că inadmisibilitatea acţiunii - ca o excepţie invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată şi a respins-o pentru următoarele argumente:
În ceea ce priveşte încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamant şi părinţii acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (06 martie 1945-22 decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ în discuţie - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cât şi din întreaga concepţie a acestuia.
Aceasta vizează atât condamnările şi măsurile administrative cu caracter politic expres conferit de lege, cât şi cele ale căror caracter are a fi constatat de instanţa de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate de actul normativ în discuţie (şi care face trimitere la Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, şi respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România).
Mai mult, chiar în alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 [ce prevede că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (...)”], se delimitează atât sfera persoanelor îndreptăţite a accede la beneficiul acestei legi, cât şi a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând în condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi în măsuri administrative cu caracter politic.
Prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită apărarea pârâtului în sensul că s-ar acorda daune morale numai pentru condamnările cu caracter politic, o astfel de disociere nefiind permisă, şi fiind total contrară spiritului şi finalităţii acestei noi legi de reparaţie, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocaţia persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); şi deosebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referinţă 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Tribunalul a arătat argumentele ce exonerează reclamantul de a mai proba condiţiile întrunirii răspunderii civile delictuale, contrar apărărilor pârâtului din întâmpinare. Legiuitorul nu a stabilit însă, până în prezent, nici criterii de individualizare, şi nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de reclamant şi părinţii săi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă, reclamantul şi părinţii săi au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral încercat de reclamant şi de autorii săi, şi a admis în parte acţiunea acestuia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul P.I. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 787 din 19 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantul P.I. împotriva sentinţei civile nr. 2507/PI din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul P.I.
Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului şi ca neîntemeiat apelul reclamantului, având în vedere criticile invocate şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Instanţa de apel a statuat că, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În finalul considerentelor, instanţa de apel a apreciat că faţă de argumentele expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantului, apelul acestuia este neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acestuia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege [art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat].
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant apreciază că decizia Curţii Constituţionale pe care instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pronunţată, nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale. Astfel, arată că la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, se pronunţase sentinţa civilă nr. 2507 din 05 octombrie 2010, prin care reclamantului i se acorda suma totală de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea lui şi a familiei sale, aşadar consideră că avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul mai arată şi că la data la care a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, consideră că s-a născut în favoarea sa un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie sa fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Invocă deciziile irevocabile pronunţate de Curtea de Apel Oradea, precum şi decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizii prin care se menţin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, deci se acordă despăgubiri morale persoanelor care le-au cerut, decizii motivate de Înalta Curte tocmai pe ideea principală că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, dat fiind efectul ex nunc al acestora, ceea ce presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În opinia sa, dacă s-ar respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale raportându-se la dispoziţiile din Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, consideră că s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi anume dreptul la nediscriminare.
Recurentul arată că art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, parag. 33).
În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare. în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Invocă cauza Satka şi alţii contra Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crişan contra României, hotărârea din 27 mai 2003.
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994). Acest principiu se aplică şi legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziţii legale anterioare (cauza Smokoviiis şi atţii c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influenţează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influenţează altfel soluţia, spre exemplu, situaţia modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008, şi cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciază că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste argumente solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi al respingerii apelului declarat de către pârât şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdictional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei civile nr. 787 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3761/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
