ICCJ. Decizia nr. 3760/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3760/2012
Dosar nr. 1878/115/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 1878/115/2010 la data de 27 aprilie 2010, reclamantele F.M. (născută H.) şi H.H. (născută H.), în calitate de moştenitoare ale defuncţilor lor părinţi H.L.F. şi H.M., au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de părinţii lor în lagărele de muncă forţată din U.R.S.S. şi în urma supunerii la tratamente şi pedepse inumane.
Prin sentinţa civilă nr. 1162 din 17 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1878/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a constatat caracterul abuziv al măsurii deportării lui H.L.F. în U.R.S.S., a dispus obligarea pârâtului la plata către fiecare reclamantă a sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă luată împotriva tatălui lor, şi a respins capătul de cerere cu privire la deportarea lui H.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamantelor este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv).
Totodată, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie şi în temeiul Legii nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că, din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc, că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Această interpretare este determinată şi de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) şi b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă, de asemenea, şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
De asemenea, metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
Prima instanţă a mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009 art. 3 alin. (3), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Or, deportarea cetăţenilor romani de etnie germană la munca de reconstrucţie a U.R.S.S., reprezintă o măsură abuzivă.
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit, care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Evocând conţinutul art. 3 al O.U.G. nr. 214/1999 şi analizând actele aflate la dosar, Tribunalul a reţinut că H.L.F. şi H.M., la data de 16 ianuarie 1945, au fost deportaţi din localitatea de domiciliu Dognecea, jud. Caraş-Severin, în localitatea Celeabinsc - U.R.S.S., pentru munca de reconstrucţie.
Conform adresei din 14 decembrie 1960, H.L.F., a făcut obiectul deportării în procesul de reconstrucţie al U.R.S.S. prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu, iar la 01 august 1948, i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Tribunalul a constatat că reclamantele au făcut dovada încadrării lor în dispoziţiile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009 care le îndreptăţesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea lui H.L.F. nu şi pentru dislocarea lui H.M., capăt de cerere respins ca nedovedit.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, prima instanţă a apreciat că suma de 650.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă, este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, prima instanţă a considerat că antecesorii reclamantelor au fost împiedicaţi să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor, că privarea de libertate de mişcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Prima instanţă a apreciat că lipsirea de libertate de mişcare a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, prima instanţă a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Prima instanţă a constatat că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde, în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare. Ca atare, Tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, prima instanţă a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.
A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, reclamanţii erau cunoscuţi ca persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a acestora ca măsură administrativă abuzivă, au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 euro pentru fiecare reclamantă.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale familiei reclamanţilor care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.
În absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
Jurisprudenţa are în această materie putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele F.M. şi H.H. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Reclamantele au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii lor în totalitate, arătând în motivare că suma de 10.000 euro acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri fiecărei reclamante este mică în raport cu prejudiciul moral suferit şi nu reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesorii lor au avut de suferit atât în timpul deportării, cât şi ulterior, fiindu-le afectate sănătatea, onoarea, demnitatea, viaţa de familie, sursele de venit şi imaginea în societate.
Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate, ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul-apelant a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar tatăl reclamantelor, prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin decizia civilă nr. 598 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 1162 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantelor F.M. şi H.H.; a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a apreciat că antecesorii reclamantelor H.L.F. şi H.M., cetăţeni români de etnie germană, au fost au fost deportaţi în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945.
Curtea a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
Mai mult şi extrem de relevant, în anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite”, şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
Consecinţa a fost somaţia lansată la 06 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui şi a Guvernului, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicată, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În finalul considerentelor, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele F.M. şi H.H., fără a-l motiva în drept.
Recurentele-reclamante au arătat că în acţiunea introductivă au menţionat şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Drepturilor Omului.
Recurentele susţin că şi după pronunţarea şi publicarea Deciziilor Curţii Constituţionale 1354/2010 şi 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii acestei legi, subzistă în sensul că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre, deşi aceştia au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile reclamanţilor.
Recurentele-reclamante consideră că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului retroactivităţii.
În concluzie, arată că dacă nu li s-ar mai acorda despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne ale statului membru.
Mai mult, în lipsa unei reglementari coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul are obligaţia să facă aplicaţiunea dispoziţiilor Convenţiei, ca parte integrantă ea însăşi a dreptului intern, conform dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Având în vedere că până în prezent aceste încălcări ale drepturilor nu au fost reparate în niciun mod, recurentele consideră că acestea au un caracter continuu şi neîntrerupt, astfel încât ele intră sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului adoptată de România în anul 1994.
Recurentele-reclamante consideră, totodată, că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente:
Cu titlu preliminar se impune precizarea că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantelor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Chiar dacă s-ar admite că pretenţiile reclamantelor de acordare a daunelor morale se circumscriu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speţă este dacă acest text legal mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidentă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenţa reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată,în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.M. şi H.H. împotriva deciziei civile nr. 598 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 376/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3761/2012. Civil → |
|---|
