ICCJ. Decizia nr. 3759/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3759/2012
Dosar nr. 1540/83/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele M.E. şi M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a părinţilor reclamantelor, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 şi s-au respins restul pretenţiilor.
Instanţa de fond a reţinut că de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, circumscrişi de art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, care au fost deportate sau prizoniere în fosta U.R.S.S., deoarece deportarea, efectuarea prizonieratului şi menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, respectiv după încheierea armistiţiului la 12 septembrie 1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile legii reparatorii menţionate.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din lege, care fac trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3), caracterul politic în situaţia acelor „alte măsuri” rezultă şi din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2001 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Instanţa de fond a arătat că legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere şi la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 06 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Art. 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) şi b), la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
În consecinţă, instanţa a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei U.R.S.S. în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de fond a avut în vedere natura juridică a prejudiciului suferit, şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă, precum şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele M.I. şi M.E., precum şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 70 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat sentinţa în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantelor de la suma de 10.000 euro la suma de 114.000 RON şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S. face obiectul Legii nr. 221/2009. S-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretul-Lege nr. 118/1990, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de acest decret, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
S-a reţinut că plafonarea prevăzută de O.U.G. nr. 62/2010, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Este adevărat faptul că Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza acestei legi speciale, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
S-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, reclamantul avea speranţa legitimă că-şi va realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
S-a considerat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate (cauza Driha împotriva României).
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului instanţa a apreciat că acesta este disproporţionat, neasigurând o reparare totală şi echitabilă a prejudiciului moral suportat prin măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, arătând că despăgubirile acordate au fost supraevaluate, încălcând principiul echităţii şi al proporţionalităţii şi producând o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care, pentru repararea prejudiciilor cauzate, legiuitorul a emis O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul-Lege nr. 118/1990. Susţine că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamantul a beneficiat.
Invocă reglementările O.U.G. nr. 62/2010 privind plafonarea daunelor morale, precum şi Decizia nr. 1358/2010, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a declarat recurs, invocând ca o primă critică faptul că deportarea etnicilor germani începând cu data de 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie a fost o măsură impusă de statul sovietic şi nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 06 martie 1945, fiind dispusă anterior, astfel că nu se aplică dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Aşadar, în privinţa unor măsuri, precum deportarea şi prizonieratul în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
O altă critică invocată priveşte lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia Curţii Constituţionale.
În subsidiar, acelaşi recurent critică decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantelor, care au fost supraevaluate având în vedere perioada de deportare şi faptul că au beneficiat deja de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, precum şi menţinerea unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate de instanţă şi prin comparare cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Cu titlu preliminar se impune precizarea că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantelor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Chiar dacă s-ar admite că pretenţiile reclamantelor de acordare a daunelor morale se circumscriu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speţă este dacă acest text legal mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum, de asemenea, greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile subsidiare formulate de aceiaşi recurenţi pe cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, şi se vor admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi sentinţe în sensul că se va schimba sentinţa şi se va respinge în tot acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 70 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele M.E. şi M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi sentinţe în sensul că:
Schimbă sentinţa şi respinge în tot acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3758/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 376/2012. Civil → |
|---|
